„Hristos este noua viață! Lumina și bucuria familiei. El este totul! Să-L iubim cu toată puterea sufletului și, când problemele ne apasă, să ne îndreptăm omul cel lăuntric către Dumnezeu. Uite! Hristos ne așteaptă și, de îndată ce Îi facem cât de puțin loc în inima noastră, intră numaidecât, și atunci le avem pe toate.

În ce privește problemele din familie, însemnătate are nu îndepărtarea lor cu totul – lucru, de altfel, cu neputință, ci felul în care le înfruntăm. Cel deznădăjduit se întristează, își pierde dispoziția și puterea, pe când cel cu nădejde înaintează. Dumnezeu se îngrijește până și de cele mai neînsemnate amănunte ale vieții noastre. Nu este nepăsător față de noi, nu suntem singuri în lume! Ne iubește mult, ne are în minte în fiece clipă și ne ocrotește. Să pricepem acest lucru și să nu ne fie teamă de nimic!” -  Sfântul Porfirie Kavsokalivitul 

„Zoraya ter Beek, o tânără olandeză de 28 de ani care suferă de depresie a cerut să fie eutanasiată pentru suferință psihică” – este una dintre știrile care a atras într-o oarecare măsură atenția opiniei publice internaționale luna care a trecut. Nu este vorba de moartea subită a unui tânăr vaccinat anti-COVID ca să-și poată păstra locul de muncă, nici de eutanasierea unui bolnav de cancer în fază terminală care nu mai suportă durerea. Tânăra Zoraya este o fată obișnuită olandeză care se află în depresie pentru că nu știe cine este exact, într-o lume lipsită de identitate. Nu-și găsește sensul și poate că suferă și de o dereglare de natură organică pe care medicina contemporană, ce se laudă că poate să-l înlocuiască complet pe Dumnezeu, nu o poate rezolva. De fapt, medicii au încurajat gestul, prin faptul că s-au declarat neputincioși. Iar alții au aprobat, ca să nu o lipsească pe biata fată de dreptul de a fi ucisă în mod legal, după ce au lipsit-o de dreptul de a fi cineva în lumea aceasta și de a se bucura de viață.

Psihiatrul ei i-a spus că a încercat totul și că „nu mai putem face nimic pentru tine. Nu va fi niciodată bine”. Cu alte cuvinte, îți rămâne doar eutanasia. Chiar unul dintre membrii Comitetului de eutanasiere din Olanda în perioada  2014 - 2015 a ajuns la concluzia că „medicii și psihiatrii au ajuns să considere eutanasierea ca pe un fel de opțiune acceptabilă, când anterior era ultima soluție”. În acei ani (când a fost membru al comitetului) a văzut practica olandeză de eutanasie evoluând de la moartea ca ultimă soluție la moartea ca opțiune implicită. „Văd fenomenul”, observă Stef Groenewoud, „mai ales la persoanele cu boli psihice și în special la tinerii cu tulburări psihice, unde medicul pare să renunțe mai ușor decât înainte.”

De fapt, suntem martorii celui mai mare eșec al omenirii, atât al medicinii, al științei, dar mai ales al umanității. Cultura morții răspândită din belșug prin toate mijloacele de comunicare în masă își celebrează prin eutanasierea Zorayei victoria. De fapt, această tânără nu este un caz izolat. Numai în Țările de Jos se eutanasiază anual în jur de 9000 de oameni, iar acesta este, credeți-ne, doar începutul. Spania abia a legalizat eutanasierea în 2021 și, pas cu pas, mai toate țările din lumea zis civilizată vor urma această cale, că doar suntem cu toții uniți de aceeași legislație europeană. Cu alte cuvinte, sunt uciși prin eutanasiere numai în Olanda mai mulți oameni decât mureau în trecut într-un an în timpul unui război. În 2022 au fost eutanasiați 5% din toți oamenii care au murit în acel an.

Dacă e să se înceapă deja legalizarea eutanasierii oamenilor depresivi, credem că în curând vom putea avea sute de mii care se vor eutanasia numai în Europa, la nivelul unui an. Aceasta în condițiile în care Europa se poate lăuda cu o rată de peste 7% din populație în depresie cronică, adică 54 milioane de locuitori ai Europei. Dacă numai 10% din ei ar opta pentru soluția Zorayei, care până acum era interzisă, ați putea vedea că nu exagerăm deloc când spunem că pericolul care planează asupra omenirii în viitor nu este războiul atomic, ci uciderea prin eutanasiere.

De ce sunt oamenii depresivi?

În era mass-media, fenomenul eutanasierii tinerilor depresivi poate cunoaște o creștere explozivă, după cum au ajuns să se teamă și specialiștii în bioetică din lumea occidentală. Tinerii sunt încurajați să se sinucidă nu numai de către medici, de opțiunea implicită oricărui tratament, dar și de rețelele de socializare sau de narațiunile justificative ale micului ecran, de dezbateri, de activiștii drepturilor omului. Astfel nu suntem departe de o contaminare în masă a tineretului depresiv prin hipermediatizarea unor astfel de sinucideri asistate, fenomen denumit de către sociologul David Phillips încă din anul 1974 ca „efectul Werther”.

De ce sunt omenii depresivi? De ce cad în deznădejde? Desigur, sunt o mie de motive, dar unul dintre cele mai importante este acela că trăim într-o lume care a uitat de Dumnezeu. Mai precis, lumea zilelor noastre prin politicile publice sociale, economice, culturale și religioase se îndepărtează tot mai mult de rațiunile pe care le-a pus Domnul în creația sa. Oamenii se luptă practic cu Dumnezeu, atunci când, de pildă, nu mai recunosc identitatea imutabilă a bărbatului născut bărbat și a femeii născute femeie. Batjocoresc pe Dumnezeu când își batjocoresc trupurile prin păcate împotriva firii, când cultivă pornografia ce transformă femeia sau bărbatul în obiecte de satisfacere a plăcerilor animalice, când luptă împotriva familiei și a tuturor valorilor ei, vrând să legalizeze sub titlul de familie concubinajul a doi homosexuali. De fapt întregul discurs public care ne asaltează prin toate mijloacele este dominat de această cultură a morții care iată își arată semnele în hotărârea Zorayei de a se lăsa ucisă prin eutanasiere.

În ce familie o fi trăit Zoraya, în ce credință s-a născut și a trăit de nu mai dorește altceva, decât ca iubitul ei să-i împrăștie cenușa într-un loc frumos din pădure? Să nu ne gândim la ea ca la un monstru. Este o tânără care s-a născut spre viață, dar nu mai găsește acest drum în jungla zilelor noastre. Este un om ca noi toți, dar îi lipsește în mod fundamental ceva, iar acel ceva credem că este simțirea iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru om.

Cei care sunt familiarizați cu noțiunile de psihologia creșterii copiilor știu că atunci când mama sau tatăl, dar mai ales mama, sau cineva apropiat din familie îi stă aproape copilului în primii ani de viață, acesta dezvoltă așa-numitul atașament securizant. Este vorba de un sentiment care te însoțește întreaga viață, acela că cineva care te iubește, mama sau tatăl tău, sau oricine altcineva, este acolo lângă tine ca să te sprijine, să te ajute să treci peste greutăți și mai ales să te protejeze în fața răului, când acesta îți pune în pericol viața. Prin tot ceea ce întreprind acești oameni care sunt alături de copil, el dobândește un sentiment de siguranță.

Un astfel de sentiment, însă cu mult mai profund, dincolo de psihicul uman, este cel pe care îl conferă harul lui Dumnezeu oricărui om născut pe acest pământ. Noi toți pornim la drum cu un curaj, cu o bucurie, cu o dorință de a trăi și cu o mare curiozitate. Lumea dăruită nouă prin naștere este o minune și suntem fericiți să o descoperim. Da, orice om vine pe pământ cu multă nădejde, este nădejdea într-un mai bine care este promis undeva în pregustarea harului. Desigur, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, această bucurie și pace devin o stare de toată vremea, temeiul existenței, indiferent ce ni se întâmplă în viață. Dacă însă ne îndepărtăm, pierderea harului este resimțită ca o durere neînțeleasă pentru care căutăm vinovați, certându-ne cu cei din jur, războindu-ne cu lumea, fără însă să ne dăm seama că dușmanul nostru cele mai mare, care ne întristează viața, nu e altul decât păcatul ce ne desparte de Bunul Dumnezeu.

Nu este deznădejde în lume care să nu fie expresia acestei împuținări a harului. Poți să ai douăzeci de ani, dar dacă rezerva ta de har s-a diminuat prea mult, nu mai găsești nici o bucurie să trăiești. Și, dimpotrivă, poți avea optzeci de ani și să te bucuri de viață ca în copilărie, după cum i-am văzut pe monahii bătrâni din Sfântul Munte. Se aruncă vina pe probleme organice, pe angoase sociale, chiar climatice, dar în fapt, problema este una singură. Am cunoscut oameni bolnavi grav, cum greu poate să-și imagineze cineva. O bună prietenă nu mai putea să se miște în pat absolut deloc la vârsta de treizeci și cinci de ani și până la moartea sa, la treizeci și opt de ani, era cea mai mare resursă a noastră de optimism și bucurie de a trăi. Am cunoscut oameni cu găuri în abdomen, colonostomă și ileostomă în același timp, care ani de zile s-au luptat să supraviețuiască unui cancer de colon la o vârstă tânără. Moartea i-a prins pe toți cu multă pace, iar când îi pomenim, simțim la rândul nostru că acum ei chiar se găsesc la „loc de odihnă”.

O gândire „critică” antihristică

Așadar, nu suferința fizică și nici celelalte motive invocate de aceeași mass-medie ucigașă sau de „specialiștii” bine plătiți ca să-și dea cu părerea, susținând cultura morții sunt cauza, ci însăși această lume bolnavă care este înrâurită tot mai mult de cel numit în Sfânta Scriptură „ucigător de oameni dintru început”. În Europa, cele mai mici rate ale depresiei sunt în țări precum a noastră, cu 1%, și în Bulgaria, cu 2,7% din locuitori, față de Islanda cu 15,7% și Portugalia cu 12,2%. Tot aceste țări au avut și cea mai mică rată de vaccinare, și tot ele sunt cele în care oamenii mai merg la biserică și se roagă lui Dumnezeu. Dar și la noi această rată este în creștere, tot pentru că oamenii sunt dirijați într-o măsură tot mai mare pe traseele morții decât pe cele ale vieții. Cineva apropiat, studentă în București, îmi spunea anul trecut că profesoara lor la gândire critică este o mare apărătoare și promotoare a eutanasiei. Dar nu numai a eutanasierii, ci și a avortului, a identității de gen și a ateismului științific sau neștiințific. Știați că materia „gândire critică” a fost introdusă în mai toate facultățile umaniste din România? De ce oare trebuie ca gândirea critică să fie antihristică? De ce gândirea critică trebuie să susțină cultura morții? Oare asta nu înseamnă că înseși politicile publice dirijate de undeva, de la centru, Bruxeles să spunem, cultivă moartea? Și este vorba de acea moarte care nu mai lasă omului nici o șansă la mântuire, moartea prin sinucidere.

Să nu ne mire unde a ajuns lumea astăzi, căci aceasta se și dorește de către ucenicii celui rău care o stăpânesc, dincolo de „marea finanță”! Ci să ne mirăm când mai vedem o familie cu mulți copii, o familie de oameni cu carte care s-au retras la țară, muncind cu greu pentru fiecare zi, dar care se bucură de natură și de prezența lui Dumnezeu în viața lor. Ei trebuie să ne fie modele, iar nu actorii sau vedetele rețelelor de socializare. Lumea virtuală nu poate fi asociată vieții, pentru că nu a făcut-o Dumnezeu, ci o falsifică pe cea reală. Cu cât vom înțelege mai mult că această lume nu face decât să ne contamineze sufletul cu infecția îndepărtării de Dumnezeu, cu atât mai avem o șansă la viață. Altfel, viața noastră va fi tot mai tristă, iar pentru tinerii din noua generație care au ajuns să trăiască prea puțin în lumea reală, eutanasia va deveni o soluție.

În Biserică, însă cu răbdare și nădejde, în toate cele potrivite harului, bucuria și pacea nu se vor împuțina niciodată, căci Dumnezeu Însuși este izvorul vieții și cine va rămâne întru El viață va avea și o va avea din belșug cf. Ioan 10:10.

Parteneriat Familia Ortodoxă

Numărul din MAI al revistei „Familia Ortodoxă” este disponibil atât în format tipărit cât și în format digital online.