La mine a venit maica Mina și mi-a zis: „Mă, tu faci de la data cutare, ora cutare, acțiunea cutare”. Eu nu trebuia să știu cine mai face parte. Totul era conspirativ. Era un mijloc de apărare, pentru că altfel, te condamnau în plus pentru faptul de a fi acționat legionar, nu că acționai creștinește.

Eu eram în proces cu maica Mina și eram o apropiată a ei. Or, maica Mina fusese legionară și atunci ea a depus „cauțiune” pentru mine. În fiecare zi din săptămână spuneam Paraclisul Maicii Domnului și posteam. La închisoare postul era, de fapt, post negru, cum s-ar zice. Toate mâncărurile erau amestecate cu tot felul de alte lucruri de ne-post. Deci, țineam acest post, spuneam acest Paraclis, luni, marți, miercuri, joi, vineri și sâmbătă. La sfârșitul fiecărui post, asta nu pot să uit, se întâmpla ceva.

Noi nu țineam postul ca să primim cutare sau cutare, adică pentru un lucru concret, ci ca să se facă voia Domnului și a Maicii Domnului! Și se întâmpla ceva. Când eram la Arad, la sfârșitul postului, ne-au dus la Oradea. La sfârșitul postului când eram la Jilava, ne-au dus la Arad. Deci, era o semnificație nevăzută pe care noi o retrăiam, iar pentru mine, a fost un lucru absolut de neuitat când am ținut postul Maicii Domnului, de una singură, pentru că între timp mă despărțisem de maica Mina.

Mă introduseseră într-o altă celulă și am simțit nevoia să țin acest post. Se termina în sâmbăta Rusaliilor. Și în duminica Rusaliilor m-am dus la o prietenă care era romano-catolică din asta ferventă, foarte încrâncenată, să-i spun Paraclisul, să vadă ce rugăciuni frumoase avem noi în Ortodoxie. Mă cocoțasem la ea în pat, când s-a deschis ușa și au intrat cu o listă și au anunțat pe cei care s-au eliberat. Și eu ultima pe lista de eliberare. M-am eliberat la sfârșitul unui asemenea post. De asta nu pot să uit.

O dată. Nu puteai mai mult pentru că postul dura șase săptămâni. L-am mai ținut și afară, dar era cu totul altceva și altă trăire. De obicei, începusem să țin postul cu o cerere precisă. Nu mai mergea așa, că ce vrea bunul Dumnezeu. Și, când nu se împlinea, îmi dădeam seama că era bine că nu s-a împlinit.

În Postul Mare, ne impuneam anumite restricții, adică anumite nevoințe. Eu, spre exemplu, îmi impuneam ca timp de 7 săptămâni să nu vorbesc decât întrebată, să exclud vorbăria. Și nu era prea ușor, deși nu eram o vorbăreață sau renunțam la carne. Așa, când se dădea. În rest, mâncarea era ca mâncarea de post: fasole, cartofi, ciorbă, dar dacă se nimerea câte o ciorbă în care erau urme de carne, renunțam la ea. Altfel, aveai o mare dorință de carne și mai ales de grăsime. Aveam o doamnă, în general diferența era de vreo 20 de ani între mine și celelalte, și ea era suferindă de ficat. În mod intenționat, mă așezam lângă ea pentru că știam că jumările râncede nu le mănâncă și mi le dă mie. Îmi ziceam: „Când am să ies, am să iau o pâine întreagă, o lădiță de marmeladă și o bucată mare de slănină”. Asta îmi doream ca mâncare. Dacă munceai, nu sufereai atât de foame. Numai că era aceeași și aceeași mâncare. Celelalte care nu munceau aveau o rație foarte restrânsă mai ales de pâine.

(Fragment dintr-o convorbire cu maicile de la mănăstirea Paltin, publicat în Revista Atitudini Nr. 73.)