Victor Roncea: Așadar, după atâtea dialoguri, vreau să-mi spuneți câteva cuvinte despre premiile literare internaționale pe care le-ați primit, traducerile din cărțile dumneavoastră de poeme, o posibilă bibliografie sau autobibliografie, ideea că sunteți un scriitor fără rival (și dacă se poate, despre ceea ce mi-ați spus în particular, anume „că s-ar putea să fiu cel mai mare poet al Europei și nu știu") și nu în ultimul rând, „revoluția care trebuie să aibă loc împotriva falsificării ierarhiilor".

Constantin Barbu: Dragă Victor, tu vrei deja să scriu o trilogie despre mine însumi, deși tu știi că nu am timp. Să fim sistematici.

a. „premiile literare internaționale pe care le-ați primit".

Întâi trebuie să-ți spun că am prieteni literari admirabili și foarte puternici. Ei trăiesc în SUA, Mexic, Argentina, Spania, Franța, Italia, Senegal, Grecia, Ucraina, Mongolia și toți conduc mari instituții de cultură în țările lor, sunt președinți de academii, directori generali de festivaluri internaționale de poezie, directori de mari edituri și publicații. Sunt personalități de mare caracter, autori cu o operă planetară absolut impresionantă. Eu am intrat foarte recent în această constelație de maeștri. Așa cum știi, vreo 18-20 de ani dacă nu chiar mai mult am scris fără să vorbesc. Îți voi spune numai câteva cuvinte despre un mare eveniment literar european care s-a desfășurat la Accademia delle Arti e Delle Scienze Filosofiche din Bari. Festivitățile bogate de premiere s-au desfășurat în 14 octombrie, anul acesta, în Sala delle Scudierie del Castello Normanno-Svevo di Sannicandro din Bari.

 14 octombrie, Sala delle Scudierie del Castello Normanno-Svevo di Sannicandro din Bari

Au participat scriitori din întreaga lume, intrând în joc peste 1000 de cărți. Juriul a fost laborios și exigent. Între scriitorii premiați sunt nume celebre.

Din partea Senatului al Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche am primit Laudis Charta pentru întreaga mea operă (care înseamnă peste 2500 de cărți publicate).

O mare onoare, aș putea spune, o maximă onoare, mi-a făcut celebra Academie primindu-mă, prin hotărârea Senatului academic, în rândurile sale ca Accademico ad Honorem.

O surpriză pentru care rămân foarte îndatorat tuturor academicienilor care conduc Academia Seneca este premiul acordat pentru cartea mea de poeme Le dieci elegie che finiscono la poesia (Zece elegii care sfârșesc poezia), elegii dedicate soției mele, Angela. Poemele au apărut la Rediviva Edizioni din Milano, o foarte bună editură condusă cu o competență desăvârșită, beneficiind și de o strălucită traducere executată de doamna Irina Lupu.

Medalia Seneca mi-a adus o mare bucurie și am încercat să echilibrez generozitatea prietenilor mei academicieni italieni ducându-le în dar cel mai vechi manuscris Seneca. Un rescript vestit. De asemenea, manuscrisul Boccacio al Divinei comedii a lui Dante într-o carte în care se află și desenele lui Rafael, din Vatican. 

Medalia Seneca

Am primit mai multe diplome și premii de la academii celebre și instituții vestite, din mai multe țări. Dar fiind tineri, avem timp să vorbim și în prilejuri viitoare.

b. „traducerile din cărțile dumneavoastră de poeme"

În privința traducerilor, îți spun de le început că nu am beneficiat de nici un cent din partea statului român. Stat căruia i-am adus în dar grație IPS Teodosie, marele mitropolit al Tomisului, urmașul mitropolitului de la Niceea, Marcus Tomitanul, urmaș totodată al Sfinților Ioan Cassian și Dionisie cel Smerit.

De aceea, afirm cu toată tăria de care mai sunt în stare: a nu reactiva de urgență Mitropolia Tomisului înseamnă pentru Patriarhia Română a nu-i respecta pe Sfinții Ioan Cassian și Dionisie cel Smerit.

Nu mai spun aici, în această paranteză erudită, că am adunat aproximativ 100 de manuscrise în care Marcus apare ca Mitropolit al Tomisului la Sinodul de la Niceea, din anul 325. Zeci de papi s-au bucurat de geniul lui Dionysius Exiguus, și împărați celebri ai Europei s-au ghidat după geniul său: Charlemagne, Merovingienii...

Întorcându-mă la ideea traducerilor, inventariez involuntar limbile în care s-au tradus cărțile mele de poeme: franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, rusă, albaneză, maghiară, croată, suedeză și mongolă. În curând greacă. De asemenea, arabă. Am avut noroc de traducători și traducătoare de excepție. Cel mai dificil de tradus este volumul Supremele Angelei, despre care am mai vorbit cu tine. Această carte este tradusă deja în franceză, germană, italiană, spaniolă și este în lucru și traducerea în suedeză. Voi vorbi cu alt prilej despre eminența celor ce mi-au tradus cărțile de poeme, fiindcă sunt niște artiști ai cuvântului poetic de nedepășit. Orice omagiu le voi aduce nu va fi pe măsură. Și cele Zece elegii care sfârșesc poezia sunt greu de tradus. Dar am avut noroc cu talentul celor ce au tradus cartea. Traduceri foarte bune sunt și pentru Divina tragedie.

c. „o posibilă bibliografie sau autobibliografie"

Nu știu dacă voi avea vreodată timp pentru producerea unei autobibliografii. Imaginează-ți doar că am câteva sute de cărți de poezie scrise pe care nu le-am publicat și peste 1000 de volume de Monumente care așteaptă o editare rapidă în următorii doi ani. Fiindcă urmașii lui Gingis Han, cărturari eminenți și prieteni desăvârșiți m-au invitat să fac acest lucru în Monumenta Mongoliae Historica, după ce au văzut în biblioteca Academiei Tomitane cele 1000 de volume din Monumenta Romaniae Historica.

d. „ideea că sunteți un scriitor fără rival (și dacă se poate, despre ceea ce mi-ați spus în particular, anume „că s-ar putea să fiu cel mai mare poet al Europei și nu știu")"

E bine în viață să fii și sadic și autoironic. Din ceea ce am mărturisit la întrebările de mai sus aproape că am răspuns de ce sunt un scriitor fără rival. Câți scriitori români lucrează 12-14 ore pe zi timp de peste 45 de ani? Apoi, contează foarte mult și ce fel de apă îți curge prin creier, nu-i așa? Această apă vine dintr-un trecut care are cel puțin 200.000 de ani... Ca să fiu modest, să nu umblu cumva prin stele și să se supere contemporanii mei minori, domnii Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu, ca să nu-i numesc... Ironia din vorbele ca să nu-i numesc este, pentru cunoscători, o exprimare reușită a lui Emil Cioran însuși. Când voi publica cele peste 24.000 de poeme din Stâlpul versului și încă vreo 14 volume de 1000 de pagini atunci nici nu va mai fi nevoie să cred că s-ar putea să fiu cel mai mare poet al Europei. Atunci chiar voi fi. Am spus „al Europei", ca să fiu modest.

e. „revoluția care trebuie să aibă loc împotriva falsificării ierarhiilor".

Dragă Victor, să-ți dau un singur exemplu:

Nicolae Manolescu care s-a înconjurat de tot felul de ingineri și contabili și s-a apucat de făcut canoane. Teoria cu canoanele nu este a lui fiindcă el ca teoretician e nul. O ia prin intermediar (teoria). Nici nu știe bine cum îl cheamă pe autorul german și îi citează cartea cu o singură greșeală (evident cartea germană, în mai multe volume și foarte lungă, n-a văzut-o niciodată dar își „fondează" Istoria critică deasupra unui neant imaginar, găurit în mod foarte tragic. Unde mai prenumărăm și faptul că are plagiate în Istoria critică. Că până pe la 1940 îl urmează pe Călinescu. Că despre autorii mari Eminescu, Blaga, Noica el nu se poate exprima niciodată. O literatură nu se face niciodată după canoane. Literatura este o artă liberă, ceea ce Manolescu cred că nu știe.

Istoria critică a lui Manolescu este o simplă broșură de uz personal pe care putea să n-o publice niciodată și pe care poate s-o publice întotdeauna. E același lucru. El se preface că nu înțelege că nu criticii literari fac o literatură, ci scriitorii fac o literatură. De unde obrăznicia asta că sunt mai importanți criticii decât creatorii? Îi explic pe înțelesul său: dacă nu ar exista scriitori, criticii literari sau neliterari ar fi din rândul celor ce n-au fost niciodată, vorba poetului.

Îl invit pe Nicolae Manolescu să scrie 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu ca să vadă scriptorimea cât este de necalificat în hermeneaua literară.

El nu poate depăși nici acum Căderea lui Mircea Cărtărescu, poemul acela în care discipolul său plagia și Manolescu îi lăuda exact versurile plagiate (dintr-o proză).

Venind vorba despre acest scriitor minor cu care serviciile române cheltuiesc milioane de euro ar fi bine să spunem că e bine ca Institutul Cultural Român să facă publice, cu acte, toate cheltuielile inutile pentru încercarea de a impune un pulifrici literar.

De curând a delirat și a mințit despre Premiul Nobel pe care nu l-a luat nici a zecea oară. Dacă ar fi o obsesie cinstită pentru acest premiu, aș înțelege.

Dar Cărtărescu este un escroc exersat și încearcă să violeze valoarea simbolică a Premiului Nobel, tot pronunțându-și numele în fiecare toamnă la tot felul de case de pariuri (inclusiv la casele de pariuri engleze în care englezii pariază câte două lire pe fiecare rață).

V.R.: Care este, după părerea dumneavoastră, cea mai gravă urmare a falsificării ierarhiilor în literatura română?

C.B.: Cea mai gravă urmare a falsificării acestor ierarhii este introducerea în manualele școlare a unor autori și opere care n-ar trebui să participe la geneza mentală a noilor generații.

Vreau să fiu cât se poate de clar. Un scriitor poate fi spion, poate lucra cu serviciile secrete ale țării lui sau cu serviciile secrete ale altor țări. Dar, aici sunt două probleme care trebuie să fie clare și bine rezolvate. Rețelele de spionaj și rețelele de servicii secrete nu trebuie să se implice nici direct nici indirect în ierarhiile literare (din nici o țară). Ceea ce este imposibil.

Se folosesc multe milioane de euro sau de dolari pentru a impune un nume (fie el scriitor, fizician etc.). „Nobelizabilii" sunt actori caraghioși și înainte de posibila premiere și după.

Rilke și Borges nu au luat Premiul Nobel. Cel mai cinstit este să scrii dacă ai ceva de scris, nu ca să primești un premiu, oricare ar fi acela.

A doua problemă este aceea de a recunoaște că este scriitor conexat la servicii. Dar atunci nu-l mai bagi în manualul școlar, iar dacă este un scriitor atât de mare poate să suporte și informația că este un scriitor conexat de servicii, dar fiind foarte genial trebuie să se afle și în manual. Cine îmi răspunde mie la întrebarea de ce se plătesc traducerile efectuate de Editura Gallimard din Paris pentru trei scriitori minori în viață: Blandiana, Cărtărescu, Adameșteanu?

V.R.: Vă trece prin minte vreo „rezolvare frumoasă" în cultura română?

C.B.: Nu-mi trece prin minte nici o „rezolvare frumoasă" fiindcă toată culturica română este saturată de rețele. Dacă există o macro-rețea de 100 de personalități (unele valoroase, discrete, poate onorabile)  și înlocuiești 60 de nume cu alte 60 în ideea de a purifica entitatea nu faci decât să înlocuiești 60 de „agenți" cu alți 60 de „agenți".

Povestea asta e o chestiune care are nevoie de câteva generații și nu se va încheia niciodată, poate negativitatea se va adânci. Depinde de epocă, de războaie, de continent, de rasă, de secol. De tipul de societate pe care credem că-l trăim, de schimbul valorilor, de schimbarea hărților, de schimbarea catastrofală a puterilor mondiale.

Chiar noi astăzi trăim ceva cumplit și mor sute de mii de oameni și noi urmărim știrile la televizor cu toată statistica lor funebră. E o tragedie care crește și nimeni nu își dă seama că trebuie neapărat oprită. Dar eu nu fac politică și nici nu mă pricep. La ceea ce mă pricep este ce tipuri de gândire permit aceste tragedii planetare și care este modelul mental autodestructiv al omenirii.

Toate marile puteri (SUA, Rusia, China, poate Uniunea Europeană) vor să aibă Dumnezeul lor, iar dacă nu îl pot avea pe Dumnezeu vor să controleze arheul. Fiindcă arheul dă întâietatea, puterea și timpul. Nu vreau să devin patetic, nici ridicol, nici stupid, dar voi expune în Supracartea fără de ce o versiune a distrugerii radicale a acestui tip de gândire pe care îl vedem astăzi devastând planeta, popoarele, civilizația, istoria.

Toți uităm vorba lui Dostoievski. Dostoievski zice (în Însemnări din subterană):

„Omul e prost, fenomenal de prost."