ascultă articolul

• Pe 22 aprilie este ziua leului: moneda naţională împlineşte 147 de ani. La 22 aprilie 1867, în timpul domniei regelui Carol I, a fost promulgată Legea Monetară a României, care stabilea leul drept monedă naţională.

Proiectul punerii în circulaţie a unei monede româneşti, care să înlocuiască amalgamul banilor străini care circulau pe teritoriul ţării noastre, s-a lovit de la început de opoziţia încăpăţânată a Austriei şi a Imperiului Otoman. Acesta din urmă, după ce contestase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârşit prin a accepta această idee, dar a pus condiţia ca pe leii româneşti de aur şi de argint să apară şi un simbol otoman.

Legea monetară adoptată la 22 aprilie 1867 instituia leul ca monedă naţională, egal cu 100 de bani (monedă divizionară). Un leu românesc cântărea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur:argint.

Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia). în 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi). Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.



După primul război mondial, leul românesc a intrat într-o perioadă de declin, fiind la acea vreme una dintre cele mai slabe monede din Europa.

Între cele două războaie mondiale, Banca Naţională continuă să reprezinte una dintre instituţiile fundamentale pentru politica monetară a României.

Căderea regimului carlist, în septembrie 1940, a adus cu sine retragerea şi topirea monedelor purtând chipul fostului rege. Este interesant cum succesiunea evenimentelor politice interne se reflectă pe monedele româneşti din epocă. Piesa de 250 de lei, din argint, primeşte, pe revers, o discretă grilă legionară şi inscripţia „Totul pentru ţară” pe muchie. Înlăturarea Gărzii de Fier de la putere, în ianuarie 1941, a dus la topirea imediată a acestor monede, care practic nu fuseseră puse încă în circulaţie.

Penuria de metal (în special nichel şi cupru), destinat fabricării armamentului, are repercusiuni şi asupra baterii de monedă. între anii 1941-1944, sunt emise monede din zinc, de 2, 5 şi 20 de lei, şi din fier placat cu nichel, de 100 de lei. Totuşi, situaţia Băncii Naţionale este înfloritoare. Petrolul şi grânele livrate de români Germaniei erau plătite în aur şi aşa se face că rezervele de metal preţios ale BNR au crescut considerabil în anii războiului, de la 13,5 la 24,5 vagoane – aur.

Bancnotele de 500, 1000, 2000 şi de 5000 de lei din această perioadă sunt elegante, decorate cu alegorii cu subiect agrar-pastoral, continuându-le pe cele dinainte de 1940. Elementul de siguranţă constă de obicei într-un filigran cu efigia împăratului Traian.

Anii 1945-1947, care coincid cu instaurarea treptată a puterii comuniste în România, reprezintă o perioadă de inflaţie accelerată. Apar monede cu valori de 2.000, 10.000 şi chiar de 100.000 de lei şi bancnote de un milion şi de cinci milioane de lei. Deşi valoarea lor nominală creştea, puterea de cumpărare a acestor bani scădea vertiginos.



Noile bancnote, puse în circulaţie după stabilizare, poartă amprenta ideologiei comuniste, devenită oficială, şi prezintă inovaţii de inspiraţie sovietică. De pildă, pe hârtia de 1000 de iei, apare bustul lui Tudor Vladimirescu, menit să sugereze ideea de putere populară şi de revoluţie. Pe bancnota de 100 de lei nu figurează nici un simbol monarhic. Poate de aceea, această bancnotă va circula până în 1952.  Stilului alegoric şi bucolic al personajelor din lumea satelor, înfăţişate tradiţional pe bancnotele româneşti, îi ia locul unul „realist-socialist”, cu ţărani şi cu muncitori vânjoşi şi voluntari.

Monedele metalice bătute după 15 august 1947 (valori de 50 de bani, 1, 2 şi 5 lei), sunt ceva mai conservatoare şi mai sobre decât bancnotele. Moneda din aluminiu, de 5 lei, este ultima care poartă efigia Majestăţii Sale Regele Mihai. În 1948, va fi printre primele monede retrase din circulaţie şi topite.

După 1948, moneda naţională nu face decât să reflecte nefastele prefaceri politice. La scurt timp după proclamarea Republicii Populare Române, monedele de lei, purtând chipul regelui Mihai, sunt retrase din circulaţie. Vor urma, treptat, şi celelalte, paralel cu emiterea noilor lei… comunişti.



Aspectul lor, în anii ‘50, este mohorât, parcă în ton cu vremurile. Ca majoritatea statelor lumii, după al doilea război mondial, şi România a renunţat la folosirea metalelor preţioase pentru emisiunile monetare (ultimele monede de argint au fost cele de 25.000 şi, respectiv, cele de 100.000 de lei, din 1946). Însă la noi, această măsură a avut şi un caracter politic: noul regim, „muncitoresc” şi „proletar”, descuraja tezaurizarea de aur şi de argint.

Cei care deţineau monede de aur (renumiţii „cocoşei”) trebuiau să le predea statului sau riscau ani grei de închisoare. La 26 ianuarie 1952, se întreprinde o reformă monetară şi sunt puse în circulaţie noi monede şi bancnote (1 leu nou = 20 lei vechi). Îşi fac loc şi noutăţi de inspiraţie sovietică: piese de 3 bani (1952), de 15 bani (1960), de 3 lei (1963) – valori fără nici o legătură cu tradiţia monetară românească. Monedele şi bancnotele emise în 1966, la începutul „domniei” lui Nicolae Ceauşescu, vor circula până la prăbuşirea regimului comunist, în 1989, şi puţin timp după aceea, tot mai devalorizate.

După 1989, bancnotele româneşti nu au marcat, ca aspect, o revenire la tradiţiile anterioare anului 1948, ci, mai degrabă, par a le continua pe cele comuniste. Astfel, ele prezintă pe mai departe busturile sau portretele unor personalităţi culturale (Eminescu, Brâncuşi, Iorga etc), care le-au înlocuit pe cele politice (Vladimirescu, Bălcescu, Cuza). Nu se regăsesc însă simboluri ale latinităţii, ale originii dacoromâne şi ale tradiţiilor ţărăneşti, care figuraseră neîntrerupt pe bancnotele româneşti emise între 1877 şi 1947.

Nici monedele postrevoluţionare nu au legătură cu tradiţiile noastre antebelice, ca aspect şi ca simbolistică. Ele prezintă efigii de voievozi (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Brâncoveanu şi Cuza), deşi niciodată, pe aversul leilor româneşti, nu a figurat alt chip decât cel al suveranului din momentul respectiv (domn sau rege). Revenirea la tradiţie s-a manifestat doar prin reinstituirea monedei de 20 de lei (tradiţionalul „pol” românesc) şi prin renunţarea ia valorile de 15 bani şi de 3 lei, de inspiraţie sovietică. Pentru prima dată, apar şi bancnotele din plastic, mai rezistente decât cele din hârtie.