ascultă articolul

Ţi-am luat liliac. L-am aşezat în faţa icoanei pe care mi-a dăruit-o proprietarul. Icoana în care, pe sticla puţin crăpata jos, eşti zugrăvit căzut, copleşit de greutatea crucii. Pe un fond verde - e atât de mult verde - se disting mantia cea roşie a suferinţei, chipul deznădăjduit al Maicii Sfinte, lacrimile a trei femei miloase, Simon ajutându -Te cu crucea, soldaţii biciundu -Te fără de milă, vreo doi trei trecători curioşi. Candela pâlpâie în faţa icoanei luminându-ţi pătimirea. Miroase a tămâie, a liliac şi a ploaia de afară. Când am ieşit în noapte părea că toţi copacii se mişcă în jurul meu, vii, tânguindu-se ca acum 2000 de ani... Părea că aceeaşi tensiune ca atunci cuprinde întreaga fire şi că luna plânge cu aceleaşi lacrimi de sânge ca în noaptea aceea, când Te privea neputincioasă, de acolo de sus, şi parcă ar fi vrut să moară ea în locul Tău, dar nu putea...

Ţin în mână comoara mea cea mai de preţ. Bucata din măslinul lângă care ai plâns. Cea pe care mi-a dăruit-o paznicul grădinii Tale. Când am intrat prima oara în ea, am izbucnit în plâns... parcă Te vedeam, desculţ şi îmbrăcat în alb, mergând spre cei veniţi să Te ucidă, lăsându-Te sărutat de cel pe care l-ai numit "prietene", deşi ştiai prea bine că Te-a trădat. Acest "prietene" rostit atunci în noaptea aceea, mi se pare cel mai complex şi mai frumos şi mai înalt şi mai nobil cuvânt rostit vreodată pe pământ. Culmea nobleţei. De Fiul Omului, după ce plânsese cu lacrimi de sânge, înainte să moară pentru noi, către ucenicul care L-a trădat, pentru 30 de arginţi şi Il vindea acum, cu un sărut - (culmea vicleniei!)
Retrăiam parcă fiecare dintre gesturile petrecute atunci acum 2000 de ani şi nimeni nu îmi putea potoli plânsul. Şi îmi venea să sărut pământul cel sfinţit de Lacrimile tale de sânge... Şi plângea inima în mine că Te-a durut atât de tare. Că Te-ai simţit atât de singur.

Paznicul Tău m-a vazut că plâng. Îşi tot făcea drum pe lânga mine. Tot încerca să intre în vorba cu mine. L-am ignorat, cufundată în durerea mea. La plecare am stat însă puţin de vorbă cu el. Nu stătusem mult acolo, cu Tine, însă deja mă simţeam acum, la plecarea din grădină, mult mai bună decât eram atunci când intrasem.

L-am întrebat, aşa, într-o doară, nu ştiu ce mi-a venit, dacă noaptea se întâmpla ceva în grădina. Mi-a spus, pe tonul cel mai firesc din lume, că uneori vii noaptea şi Te rogi. L-am întrebat unde. Mi-a arătat maslinul cel mare şi bătrân în faţa căruia mă oprisem mai devreme, încercând să îl ating. Mi-a spus că vii, îmbrăcat în alb, intri în el şi plângi. Ore în şir.

Il ascultam fără să mă îndoiesc măcar o clipă că totul se întâmplă exact aşa cum spune el. "Inăuntrul măslinului e o mică grota" mi-a spus.
" Dacă vii mâine în pauză de prânz, când nu e nimeni aici, te voi lăsa să intri să te rogi acolo". L-am privit mută de uimire şi de recunoştinţa şi n-am mai apucat să rostesc nici un cuvânt că a plecat brusc de lângă mine. S-a întors radiind de bucurie şi de bunătate,întinzându-mi fericit o bucată din coaja măslinului... Am luat-o şi l-am îmbrăţişat într-o efuziune necontrolată de fericire şi de mulţumire care l-a făcut să roşească, să se fâstâcească şi să radieze şi mai tare, de părea să îşi iasă din trupul micuţ şi atât de firav...

Şi-n timp ce eu priveam mută, coplesită, topită, comoara sfânta din mâna mea, el îmi povestea zâmbind cu toată fiinţa lui ca bunicul şi străbunicul lui au fost la rândul lor paznicii grădinii, iar el venea aici de mic copil. Îmi spuse din nou, privind absent, cu lacrimi în ochi spre măslinul cel bătrân..."Vine aici uneori noaptea ...plânge şi se roagă... Stă ore în şir".

Am plecat buimacă, ţinând strâns în mână comoara ce avea să îmi amintească în fiecare noapte de atunci încolo ceea ce contează. În fiecare seară de atunci, înainte de a adormi o ţineam strâns şi veneam să îti fiu alături în rugăciune, măcar pentru câteva clipe. În fiecare seară de atunci încolo aveam să îmi amintesc- ţinând strâns la piept bucata de lemn de măslin ce părea că trăieşte, că vorbeşte, că vibrează - că dincolo de Realitate, există Adevărul. Cel ce vine şi se roagă plângând pentru noi, desculţ şi îmbrăcat în alb...

Au trecut doi ani de atunci... Bucata mea de coajă de măslin are acum forma unei inimi, şi are desenat pe ea - mi-a arătat Maica Pantilimona, că eu nu m-am învrednicit să văd - o lacrimă ce se prelinge dintr-un ochi ce se conturează subtil pe lemnul viu... O ţin strâns la piept. In seara asta parcă plânge...

Imi amintesc că a doua zi la prânz am fost acolo. Grădina era goală, soarele ardea mai luminos ca oricând, o mulţime de păsări ciripeau de parcă încercau să ne spună ceva, dar noi nu înţelegeam nimic...iar eu şi Elena am intrat în grota din măslinul cel bătrân... Paznicul, stresat, încordat, speriat să nu îl prindă cineva, ne-a lăsat să stăm o jumătate de oră acolo... Aşa ne-a zis... Dar cine mai avea însa vreo noţiune de timp?

Au trecut doi ani de atunci...

Am văzut cam toate locurile pe unde paşii şi lacrimile Tale au sfinţit pământul. Inima mea a ramas totuşi acolo, în Grădina Ghetsimani... O parte din ea e mereu acolo, plângând lângă Tine. Incercând - şi reuşind prea rar - să rămână trează, să îţi fie alături în priveghere.

Azi e Joia cea Mare.

Ascult din nou denia de Joi, ţin strâns în mână comoara sfântă din coajă de măslin, în casa miroase a tămâie şi a liliacul proaspăt pe care Ţi l-am adus... Scriu şi simt cum mă învăluie somnul... Măcar astă seară dacă nu ai rămâne singur...

Dar în noaptea asta vei fi luat şi vei fi dus la moarte. De două mii de ani nu s-a schimbat nimic. Ne lepădăm, Te vindem, Te trădăm, chiar după ce îţi sărutăm cu evlavie chipul din icoană, Te răstignim...sau suntem, pur şi simplu, indiferenţi.

Nu, de două mii de ani nu s-a schimbat nimic.

Strâng tare la piept bucata de lemn din măslinul tău bătrân. Parcă îmi vorbeşte. Astă seară se aude din el o rugă mai fierbinte decât în alte seri şi pe pământul morţii cad astăzi lacrimi mari, de sânge, să-l învie.

Imbrăcat în alb, desculţ, ai venit din nou...Aşa cum vii în fiecare noapte. De două mii de ani.

Mă văd din nou acolo în grădina Ta, rugându-mă, atât de mică, la maslin. Revăd apoi fiecare pas de când am plecat. Îmi amintesc cum în mintea mea răsuna obsesiv durerea unei singure fraze. O singură frază ce avea să mă urmarească - ea şi toată iubirea aceea din ea - mereu de-acum încolo....
Iar "Ea, crezând că este gradinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Il voi ridica...."

Plec din grădina unde ai plâns. Şi în inima mea răsună obsesiv un singur îndemn. Ce m-a călăuzit, de atunci, şi mă va călăuzi mereu de acum încolo.

"Ce căutați pe cel viu cu cei morți? S-a sculat, precum a zis mai înainte. Nu vă mai aduceți aminte de cuvintele Lui?" Cărora crezând ele, au propovăduit cele ce au văzut....."

Plec din grădina unde ai plâns, ţinând strâns comoara mea cea mai de preţ. In mână, bucata mea de coajă sfântă de măslin. Şi în inimă o Luminânda. Svetilna. Cântare a luminii. Cântarea luminii lumii.