ascultă articolul

Deplângem astăzi cu toţii „deprofesionalizarea” României, petrecută în ultimele două decenii şi jumătate, dar puţini dintre noi sunt atenţi la sensurile adânci ale ideii profesionale.

Astăzi, la modul savant, se fac studii şi cercetări de sociologie economică sau de sociologia muncii, iar o cercetătoare meritorie, cum este Monica Heintz, se străduieşte, pe urmele lui Max Weber, să descopere care este sau care mai este etica muncii la români. În general, clasa intelectuală autohtonă este destul de convinsă că românii nu muncesc în mod corespunzător, că etica muncii la noi lasă de dorit (chit că experienţa directă a conaţionalilor noştri care muncesc în Vest spune că nici acolo oamenii nu se omoară cu munca, dar sunt mai serioşi, „nu-şi fură singuri căciula”). Studiile savante nu sunt capabile să corecteze percepţia sau mai bine zis autopercepţia negativă a românilor despre propria muncă. Deşi se arată că timpul efectiv de muncă din Germania nu-l depăşeşte pe cel din România, concluzia care se trage este mai degrabă îngrijorătoare: unde e atunci problema? La elita care subtilizează rezultatul muncii celor mulţi, la productivitatea care e foarte scăzută (cele mai multe analize se învârt, într-adevăr, în jurul acestei variabile) sau avem un demon blestemat peste ţară, care face ca munca noastră să se năruie ca un castel de nisip?

Toate aceste discuţii pornesc dintr-o frământare legitimă şi dintr-o spaimă la fel de legitimă, aceea că România se deprofesionalizează şi se labilizează din punct de vedere economic pe zi ce trece. Integrarea în UE nu face decât să umple paharul nehărniciei noastre. Mircea Platon scria că fondurile structurale europene nu sunt decât un fel de perfuzie pe care elita noastră o acceptă cu laşitate în schimbul deschiderii pieţei autohtone produselor şi filosofiei economice occidentale. În aceste condiţii, viitorul este mai mult decât îngrijorător, este înspăimântător: cu cât mai integraţi în UE (cum vrea elita politică), cu atât mai deprofesionalizaţi vor fi românii. Cu cât mai globali, cu atât mai aserviţi forţelor impersonale ale globalizării, acelea despre care un Zygmunt Bauman spunea că sunt producătoare de efecte pe care nimeni nu le doreşte şi nu şi le asumă! Aşadar, în lumea globală, noi, românii, şi aşa atinşi de duhul periferializării, vom mai conta doar ca piaţă de desfacere contrabalansată de „fondurile de dezvoltare” (un eufemism: trebuie citit „de subdezvoltare”!) ale centrului.

Perspectiva sumbră poate fi însă la fel de bine răsturnată, şi iată cum. Toate ideile de mai sus (expuse foarte pe scurt) nu sunt decât un versant al filosofiei economice, anume versantul modern. Acesta afirmă că economia este o activitate umană care urmăreşte producerea de bunuri materiale necesare unei comunităţi pentru supravieţuirea şi dezvoltarea acesteia. În acest scenariu, o comunitate beneficiază de ajutorul unor specialişti, factori ai dezvoltării şi progresului, care înainte se organizau în bresle sau corporaţii. Cine avea chemare profesională era integrat într-o astfel de structură, iar rezultatul era simplu. Capacitatea productivă a comunităţii se reproducea cu precizie de ceasornic. Această viziune despre economie este însă departe de spiritul tradiţional din care au izvorât profesiile. Meseriaşii breslaşi despre care tratează economia modernă nu sunt decât nişte actori care au uitat rolul pe care l-au îndeplinit strămoşii lor, iar ei nu fac decât să repete mecanic gesturile acelora. Vocaţia profesională (Beruf) de care vorbeşte la rândul lui marele sociolog german Max Weber nu este nici ea mai mult, iar din punct de vedere tradiţional ea nu reprezintă decât (să ne fie iertată expresia neacademică) o „rătăcire modernă”.

Pentru că, într-adevăr, faţă de fondul primar al exercitării şi afirmării profesionale, meseriile sau profesiile moderne nu sunt decât rătăciri. În ce sens? Să fim atenţi, pentru o secundă, la înţelesul pe care economiştii moderni îl dau activităţilor corporaţiilor vechi. Un Marx, de exemplu, atent la procesul de trecere de la atelierul meşteşugăresc la manufactură şi apoi la fabrică, nu face decât să numere sau să cuantifice productivitatea muncii în respectivele unităţi. Istoriile corporaţiilor sau breslelor de la noi sunt şi ele puncte de vedere moderne asupra cantităţii şi varietăţii de produse pe care aceste ateliere le scot la lumină. În acest scenariu istoric, progresul înseamnă sporul de productivitate, de exemplu cu cât erau mai capabili oamenii din secolul al XIX-lea să producă mai mult în ateliere decât cei din secolul al XVII-lea. Nu avem însă nicio referire la fondul esenţial al ideii profesionale. Ce erau, la origini, aceşti meseriaşi care trudeau pentru comunităţile lor? Ce au devenit în timp? De ce nu mai avem azi meseriaşi? Sau de ce mai avem, în domeniile în care mai avem, şi ce anume mai fac ei? Pentru a sesiza aceste elemente, e nevoie de o introducere lungă în istoria ideii profesionale, pe care numai antropologia sau sociologia istorică o pot întreprinde. Desigur, aici nu vom face decât să introducem discuţia.

Foarte pe scurt: meseriile tradiţionale nu aveau nimic din spiritul economic cu care modernitatea le-a forţat să se alieze. Această forţare ţine de mentalitatea modernă şi nu de cea veche, originară. Modernitatea însăşi este cantitativistă şi operează cu un sistem de valori „economic” pentru prima oară rupt de realitatea spirituală. O „mare transformare”, cu cuvintele lui Karl Polanyi, de care nu mai suntem conştienţi. O transformare a meseriei dintr-o activitate ritualică şi religioasă într-o activitate cu substrat economic şi fără dimensiune religioasă. Meseriaşul tradiţional, ne spune un mare antropolog ca A. M. Hocart, era un preot care oficia un cult, iar munca efectivă nu era decât un apendice neimportant al activităţii religioase pe care o desfăşura: „Caracterul sacerdotal al tuturor artizanilor poate explica de ce fierarul sinhalez din secolul al XVII-lea se aşeza solemn pe un taburet şi se mulţumea să ţină fierul şi să dea ici şi colo câte o finisare piesei în vreme ce clientul făcea toată treaba: el era mai puţin omul care forja metalul, cât maestrul acelor ceremonii care asigurau succesul acţiunii respective. Meseriile şi riturile nu se pot distinge clar iar cuvântul sanscrit karma, „acţiune”, „operă” se aplică amândurora. Artizanul este, aşa cum era altădată, omul care posedă favoarea divinităţii ce prezidează o activitate oarecare” (Les castes, Librairie Orientaliste Paul Geuthner, 1938, p. 28).

Aşa şi numai aşa se explică de ce meseriile tradiţionale şi corporaţiile care se organizau în jurul lor aveau un sfânt patron spiritual. Fiecare breaslă era ataşată de un astfel de sfânt, iar membrii breslei oficiau în numele aceluia.
Meseriaşii moderni sunt însă simpli executanţi sau mai bine zis figuranţi ai acelui rol pe care îl jucau strămoşii lor. Dezvrăjită, meseria modernă lasă loc numai aşa-ziselor individualităţi şi talentelor acestora, antrenate în şcoli de meserii. Morala profesională a breslelor vechi nu era morala unei organizaţii economice cu rigoare militară (deşi istoria aşa ni le reprezintă), ci era morala unui ritual în care oamenii se supuneau de frică sau conştient divinităţii. Nimeni nu se putea juca cu forţele implicate în contactul cu divinitatea. Astăzi, oamenii se cred posesori ai meseriei, iar deprofesionalizarea nu este decât urmarea firească a căderii în derizoriu a caracterului sacru al unui domeniu profesional. Încă odată, înainte de a fi profesie, meseria era o taină şi un cult. Vechiul meseriaş era privit în satele noastre cu un amestec aparte de stimă şi spaimă. Era semn că el era în contact cu forţe obscure, pe care cei care nu erau iniţiaţi în meseria respectivă nu le cunoşteau. Meseriaşul avea răspuns la toate nu pentru că era un bun profesionist, ci pentru că era înzestrat cu o putere supranaturală, de care nu toţi oamenii erau capabili. Astăzi, cei mai buni meseriaţi sunt cei care execută fidel ceea ce li se spune în planul de afaceri. Ei sunt supuşi ai unui plan croit financiar. Nicio legătură cu nobleţea veche, iremediabil pierdută în lumea economică modernă. Acum nu ne mai mirăm că un poet englez ca Mathew Arnold a putut scrie, apropos de relaţia Orient – Occident, următoarele cuvinte, în care suprinde exact conflictul dintre lumea tradiţională a Orientului şi cea modernă occidentală:

“Orientul şi-a plecat fruntea dinaintea Occidentului
Cu răbdător şi adânc dispreţ.

Trebuie să amintim totuşi că o astfel de opoziţie apare numai între un Orient încă tradiţional şi Occidentul modern şi că ea nu ar fi fost valabilă în secolul al XIII-lea” (Ananda Coomaraswamy, Hinduism şi buddhism, Humanitas, 2006, p. 80-81). Conflictul dintre lumea tradiţională “incompetentă” şi lumea modernă specializată nu este decât pe termen scurt rezolvat în favoarea acesteia din urmă. Iar dacă “meseriaşii” români au ajuns astăzi sub standardele de calitate ale modernităţii, noi sperăm ca, în compensaţie, să revină la o filosofie profesională tradiţională, care îi va salva pe termen lung.

Aşadar, între meseriaşii aproximativi ai Orientului şi ai României tradiţionale şi “profesioniştii” cinici ai Occidentului, noi alegem, spre fala meseriei tradiţionale, activităţile ritualice şi cu sens ale unei lumi care va şti să redescopere forţele religioase din viaţa lor profesională. E singura certitudine că meseria va redeveni ceea ce a fost, o forţă morală a lumii şi nu una destructivă.

Acest material a mai fost publicat şi pe evz.ro şi estetica.eu.