ACTUALIZARE: La 239 de ani de la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan ActiveNews a publicat aici, mai jos, un studiu al Părintelui Marian Sava despre „Cloșca, Preotul Martir” în care este menționat un portret al lui Cloșca în haine ale vremii de preot, cu biblia la piept. Am fost foarte intrigați și ne-am propus să-l căutăm. Și l-am găsit, cu ajutorul Domnului. Cel mai probabil este vorba de o copie, care a fost cumpărată la o casă de licitații din străinătate, care se potrivește perfect descrierilor care urmează. Suntem bucuroși să o publicăm, în premieră online, aici. Doamne ajută!

Conform studiului Părintelui Marian Saca, „primul care a făcut referire la acest portret a fost avocatul și istoricul Nicolae Densușianu în „Raportul înaintat Academiei Române” în 1880. La fila 78 din lucrare, punctul 735, este descris un portret al lui Cloșca, color, în care „rebelul” este prezentat în haine preoțești: „Cloșca, figură completă, în costumu preoțescu și agîtându, la sânu o carte, iar în mâna drepta (e de fapt în mâna stângă – n.n.) unu bastonu cârligatu”. (Lucrarea este disponibilă în format PDF de la BCU Cluj AICI - n.n.)

În 1922, un portret aproape identic este publicat în două variante, una color și alta alb-negru, de către Ioan C. Băcilă într-o lucrare ce a apărut la Sibiu (Ioan C. Băcilă, Portretele lui Horea, Cloșca și Crișan, Retipărire din Transilvania, Sibiu,Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1922, pp. 22-23 și planșele MPD,26,054 și MPD,26,055 - Lucrare disponibilă în format PDF de la BCU Cluj AICI - n.n.). Portretul este descris la paginile 22 și 23 sub numerele 30 și 31. Descrierea este asemănătoare cu cea făcută de Nicolae Densușianu, indicându-se același fapt, anume că „rebelul” Cloșca este preot. În plus, explicația dată de autorul portretelor, aflată sub imagine, ne arată și confesiunea creștină pe care o reprezenta Cloșca și anume: „Closka, Sacerdot al ritului greco schismatic”, adică ortodox:

„Cloșca în întregime spre stânga cu pălărie cu marginile mari. Părul îi cade pe umeri, are barbă mare în șuvițe neregulate; cu mâna dreaptă se sprijină într’un baston cu cârlig și cu stânga gesticulează. Peste cămașe are un palton lung, încins peste mijloc cu un brâu, in picioare are cisme lungi până la genunchi și la piept între nasturi este băgată o carte. Din toată înfățișarea lui se vede că este în costum preoțesc.”

Prezentăm și o parte din descrierea gravurii execuției lui Cloșca și Horea, împreună cu imaginea cunoscută:

Execuția lui Cloșca sub ochii celor 2000 de iobagi obligați să asiste: „Această operațiune (1) a fost efectuată fără ca gâtul să-i fie tăiat sau inima să-i fie lovită, și a fost și mai dificilă din cauza faptului că fiecare braț și picior trebuiau să fie zdrobite în patru locuri. Pentru fiecare lovitură se acordau trei minute (2). Apoi, corpul a fost deschis în timp ce era încă în viață și i-au fost scoase intestinele (3), capul i-a fost tăiat și abia apoi trunchiul a fost tăiat în bucăți (4). Se spune că ar fi rostit cele mai terifiante blesteme; doar tobele constante ale numeroșilor toboșari i-au împiedicat pe oameni să audă ceva. Horea s-a îndreptat apoi spre eșafodul său cu roți, plin de aroganță, și a spus: "Mor în fața națiunii"; fără să mai scoată un sunet sau să tresară câtuși de puțin”.

În continuare redăm studiul Părintelui Marian Sava, care datează din 2021:

CLOȘCA, PREOTUL MARTIR

În luna februarie a anului 2019 publicam în Tribuna Învățământului un text închinat lui Horea Martirul[1]. O mare împlinire sufletească s-a ivit în urma declarării de către Parlamentul României, prin Legea nr. 138/ 21 iulie 2020, a lui Horea, Cloșca și Crișan ca „martiri și eroi ai națiunii române”, „pentru rolul, curajul, eroismul și sacrificiul lor din timpul răscoalei țărănești din anul 1784”[2].

Citiți și ZI NAȚIONALĂ: Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, Martiri și Eroi ai Națiunii Române – 2 noiembrie 1784: Ziua când ROMÂNII S-AU RIDICAT

În 27 decembrie 2021 se împlinesc 237 de ani din momentul prinderii lor – Horea și Cloșca – în pădurea Scorușetului, în urma mișcării pe care au condus-o. De aceea consacrăm studiul acesta celei de-a doua căpetenii a răscoalei moților – Ion Oargă – cunoscut popular cu numele Cloșca.

Acesta era originar din satul Ponorel, cătunul Orgești[3] și s-a născut în anul 1748, fapt confirmat prin testamentul său din care rezultă că în anul 1785 avea 37 ani. Era cel mai tânăr dintre cei trei conducători ai mișcării din Transilvania anului 1784. El dobândise încă de tânăr încrederea țăranilor din localitățile Cărpiniș (azi integrată în comuna Roșia Montană, județul Alba), Abrud și Bucium, care l-au trimis, în trei rânduri, la Viena ca reprezentant al lor. Prima dată în anul 1779, la vârsta de 31 ani, deodată cu Horea, a fost în audiență la Împărăteasa Maria Tereza, iar în celelalte două dăți la împăratul Iosif al II-lea.

În Cărpiniș a ajuns prin căsătorie. Pe soția sa, potrivit testamentului, o chema Marinca (sau Marina). Împreună aveau un băiat, Vasile, născut în anul 1782 (potrivit unor alte surse a avut 5 copii[4]). De asemenea, avea un frate, Todor Oargă și o soră al cărei nume era Achimie.

Potrivit Cronicii germane de la Sibiu Cloșca era un om „de statură mică și îndesată, cu fața plină, rotundă și arsă de soare; are nasul destul de mare, dar puțin cârn, noduros și turtit, părul castaniu închis, mustața brună roșiatică, ochii mari, dar cu puțină scânteiere într-înșii, o privire mai mult interiorizată decât fascinatoare; are osatura puternică, o voce mai mult sonoră decât voalată, la mers și la stat are o ținută dreaptă; purta de obicei același port ca și Horea. Obișnuia însă să poarte uneori și un cojoc scurt valah, cu mâneci scurte cu blană de oaie în afară. Călărea un roib de munte. Purta căciulă de oaie obișnuită în acel ținut și câteodată și un coif cu șireturi de aur”[5], iar Geisler afirma despre moți: „… Cea mai mare parte a acestor oameni sunt bărbați frumoși, tari, bine făcuți și de un gen foarte prolific, care fiind de viță romană nu ușor pot ascunde sângele cel înfocat al lor. Setea lor de libertate este neînvinsă și dorul măririi strămoșești strălucește învederat în ochii lor, chiar și sub apăsarea cea crudă a sistemei feudale și sub vălul neștiinței și rudității ce urma din această sistemă”[6].

A rămas în conștiința românilor drept al doilea mare conducător al răscoalei, fiind diplomatul care a încheiat armistițiile, într-un limbaj prea puțin țărănesc, dovedind, așa cum reiese din declarațiile vicecolonelului Schultz, o bună cunoaștere a peisajului politic contemporan, o apreciere realistă a situației și o stranie familiarizare cu Declarația de Independență a SUA (4 iulie 1776):  „Noi știm, afirma el, la Tibru, în 12 noiembrie 1784, că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar noi ne mângâiem că va fi un îndemn să fie examinată purtarea acelora care ne-au înșelat atât de crud. Oricum, noi preferăm moartea unei vieți pe care o îndurăm. Noi vom muri fericiți că exemplul nostru va garanta urmașilor noștri drepturile umanității”[7].

„Cum e posibil ca un țăran român, fie el și foarte înțelept, să evoce așa de clar, cu cinci ani mai înainte de apariție (26 august 1789), Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care era un document programatic al Revoluției burgheze din Franța, desfășurată între anii 1789-1794, care proclama egalitatea politică și socială, respectarea proprietății, rezistența împotriva asupririi, egalitatea în fața legii, libertatea cuvântului și a presei, dreptul de a alege și de a fi ales? Acestea erau idei revoluționare marcante într-o țară în care împilarea habsburgică și maghiară se definea prin cele mai grotești expresii ale asupririi, cunoscute în lume. Așa grăia Cloșca, un suflet de român, plămădit din inima neamului românesc, aflat sub vremuri asupritoare, cu puțin timp înainte de a fi osândit la moarte.

Și totuși, în iureșul revoluției Cloșca a comis o mare eroare: în momentul în care țărănimea cucerise o mare parte din Transilvania și se afla în plină ofensivă, fără a-l consulta pe Horea, a încheiat cu trimisul comandamentului imperial austriac, vicecolonelul Schultz, în 12 noiembrie, armistițiul de la Tibru, fapt care a contribuit decisiv la înfrângerea mișcării.

Istoricul maghiar Francisc Szilágyi îl aprecia pentru faptul că în interogatoriul său a scos în evidență adevăratele cauze ale răscoalei și anume nepăsarea autorităților austriece și maghiare față de cererile românilor care, deși au venit la Sibiu și Galda de nenumărate ori, după multiple amânări, au primit un răspuns negativ.

Cloșca este de apreciat, de asemenea, și pentru atitudinea pe care a avut-o la interogatoriu față de Horea, pe care nu l-a trădat. Au fost împreună în luptă, în suferință și în martiriu. Iar după execuție, trupul lui a avut aceeași soartă ca și al lui Horea”[8].

Contextul istoric internațional  

Pe plan intercontinental, Răscoala lui Horea a început la scurt timp după Războiul de Independență din America (19 aprilie 1775 – 3 septembrie 1783), iar pe plan continental Imperiul Habsburgic se afla deja în conflict cu Țările de Jos (Olanda) pentru Gurile Sheldei, care se situau din punct de vedere geografic în partea opusă a Imperiului față de Transilvania.    Ulterior răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan s-a declanșat Revoluția Franceză, în anul 1789[9].

De aceea Academicianul Nicolae Edroiu afirma că răscoala lui Horea a avut un „caracter de europenitate”[10].

Contextul istoric național din momentul declanșării răscoalei (organizatori și participanți)

În anul 1764, Curtea de la Viena a înființat două regimente grănicerești, primul la Orlat și al doilea la Năsăud.

După douăzeci de ani din acel moment Împăratul Iosif al II-lea a poruncit o conscripție: recrutări în armata imperială. Duminică, 31 octombrie 1784, la biserica din Mesteacăn (azi încorporată în localitatea Brad), preotul Ioanăș Căzan a rostit „rugăciuni pentru buna reușită a acestei porniri”^[11], binecuvântând izbânda acțiunii întregii comunități (preoți și credincioși), care sub auspiciile Sfintei Cruci, la îndemnul lui Crișan, se îndrepta spre Alba-Iulia, pentru a primi arme prin înrolarea în armata Imperiului,și pentru a scăpa astfel de iobăgie. Nobilimea maghiară a împiedicat înrolarea țăranilor români, pentru că pierdeau forța de muncă a iobagilor, ceea ce a constituit scânteia care a declanșat răscoala.

Răscoala a început marți, 2 noiembrie 1784, la Curechiu, localitate lângă Brad. Anterior izbucnirii răscoalei, preotul Dumitru Marcu din Certege, jud. Alba, îl însoțise pe Horea în cea de a treia călătorie la Viena^[12].

Între conducătorii răscoalei a existat o înțelegere potrivit căreia dintre nobilii unguri scăpau cu viață doar cei care se botezau în religia românilor și deopotrivă femeile care acceptau să se căsătorească cu români ortodocși. Aici a avut loc și prima căsătorie a fiicei unui nobil cu un iobag român, după ce a fost mai întâi botezată în „legea românească”. Mulți nobili și mai ales soțiile și fiicele lor au fost botezați în „legea ortodoxă”.

Între preoții care au botezat la „legea românească” pe nobilii maghiari de alte confesiuni îi amintim pe: Constantin Turcin, numit și Popa Costan, Popa Petru zis și Popa Rotogol, Popa Lazăr din Abrud-sat, etc.^[13]

Luni, 8 noiembrie 1784, țăranii care ocupaseră Abrudul au publicat în mijlocul pieței următorul anunț: „Porunca lui Dumnezeu și a împăratului este că cine nu trece la religia românească și cine nu se îmbracă în haine românești va fi tras în țeapă în fața casei sale sau i se taie capul”^[14].

Marți, 9 noiembrie 1784, „țăranii luară cocoșul de pe biserica reformată și-i puseră cruce românească în loc. Tot așa și pe biserica unitariană. Ungurii din Abrud trebuiau să asculte în bisericile lor de acum slujbă românească”^[15].

Referitor la tot contextul, Părintele Academician Mircea Păcurariu, într-un studiu publicat în „Telegraful Român” de la Sibiu^[16], cu privire la Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, prezenta o listă a preoților români ortodocși participanți la răscoală în număr de 33, iar în cartea profesorului Ioan Todea se regăsesc, pe lângă o parte dintre cei 33 de preoți ortodocși, care au participat la răscoală, alți 19 preoți. Totuși, academicianul David Prodan aduce în atenția noastră un număr de 167 de preoți români^[17] participanți la acest eveniment de importanță majoră în istoria națională.

Deci, peste 160 de preoți ortodocși au participat la acea răscoală. Acesta a fost motivul pentru care Împăratul Iosif al II-lea îi scria, la 15 noiembrie 1784, guvernatorului Samuel Brukenthal, printr-un bilet, ca: „preoțimea de religie grecească să pună rapid capăt revoluției”^[18]. Tot acesta a fost motivul pentru care episcopului ortodox Ghedeon Nichitici, numit anterior în această funcție (6 noiembrie 1783) de Împăratul Iosif al II-lea, i s-a cerut să meargă în Munții Apuseni și să lucreze pentru „potolirea răscoalei”^[19]. Pentru faptul că răscoala a fost înfrântă, iar căpeteniile ei au fost prinse, arhiereul sârb a fost recompensat de către Curtea vieneză cu 1000 de florini[20].

Același a fost motivul pentru care, ulterior răscoalei, nobilimea maghiară, prin mai multe memorii adresate contelui Jankovici, cerea pedepsirea preoților români socotiți ca instigatori la răscoală^[21].

Așadar, nu numai țăranii s-au răsculat, ci împreună cu ei preoțimea satelor românești din Ardeal: „Răsăriți din aceeași turmă cuvântătoare, împărtășind aceeași soartă cu iobagii încredințați păstoririi și îndrumării lor duhovnicești, preoții satelor necăjite le cunoșteau de-aproape suferințele și nu puteau lipsi nici de la cea mai riscantă încercare de a le-o ușura”^[22].

Una dintre măsurile luate de autoritățile Imperiului habsburgic în timpul răscoalei a fost aceea de a închide granițele către Țara Românească și Moldova, astfel încât capii răscoalei să nu poată fugi în celelalte două țări valahe, dar nici să nu poată primi ajutor de acolo. Tot așa au procedat și în anul 1821, în timpul Revoluției condusă de Tudor Vladimirescu și ulterior în timpul Războiului de Independență, când foarte mulți ardeleni au trecut munții cu riscul de a muri executați de maghiari sau austrieci pentru trecerea ilegală în Țara Românească. În schimb, și-au dat viața, luptând și murind în sudul Dunării pentru România, în folosul întregii țări și al „tot norodului românesc” din care ei proveneau și se revendicau. În plus, habsburgii au cerut Constantinopolului să nu acorde azil răsculaților transilvani.

Atât Curtea vieneză, cât și Constantinopolul cunoșteau deopotrivă legătura de neam și de credință a valahilor de o parte și de cealaltă a Carpaților. De asemenea, știau despre faptul că, în Țara Românească și în Moldova, erau hirotoniți preoți pentru românii ardeleni.

În urma înfrângerii răscoalei căpeteniile acesteia au fost prinse, întemnițate, judecate și condamnate la moarte. În drumul spre execuție, Horea și Cloșca au fost însoțiți de preotul „schismatic”, adică ortodox, Nicolae Rațiu, iar în urma răscoalei nobilimea ungară i-a oprit pe preoți să mai umble cu crucea pe la poporeni^[23].

În timpul răscoalei, dar mai ales după înăbușirea ei, mai mulți preoți au fost uciși: Popa Ioanăș Căzan din Mesteacăn, popa Mihai din Ghelmar, decapitat la Deva, popa Costan din Crișcior, preotul din Sârbi, popa Lupu din Zam, popa Antonie din Lupșa, popa Gligor din Bedeleu-Cluj; iar alții au fost întemnițați: popa Dumitru din Cinciș, popa Mihai din Băcia, popa Ion din Bârsău, popa Anghel din Săcărâmb (sate din jud. Hunedoara), apoi: popa Dumitru din Ocolișul Mare-Alba, popa Vasile din Cucerdea, popa Costan din Decea (toate în jud. Alba), popa Petru din Nirașteu-Mureș, popa Ioan din Micăsasa, preotul din Adămuș pe Târnave și mulți alții din județul Arad^[24].

Pe Popa Constantin Turcin întâi l-au torturat, supunându-l la tot felul de cazne: „cu fierul roșu, cu smulgerea bărbii fir cu fir, cu bătaia cu corbaciul; avea săracul spatele numai vergi și sânge. Apoi l-or așezat cu capul pe butuc și cu o sabie i-o tăiat gâdea grumazul. După aceea cu roata l-or făcut dăraburi, că nici nu se mai cunoștea ce-i, om ori vită înjunghiată și belită”^[25]. Ion Secărean din Vurpăr a fost tras în țeapă; tot la fel și Popa Ioan din Bedeleu, jud. Turda. Preoții Simion din Cricău, Matei Petru și Flor(e)a din satul Hepria și alții au fost arestați, apoi eliberați, unii pe cauțiune, alții după ce au fost pedepsiți cu douăzecișicinci de bețe.

Popa Hagi Crișănuț din Bistra, om învățat, cunoscut în Munții Apuseni, a fost condamnat la moarte prin tragerea pe roată; sentința nu a fost executată. Apoi a mai fost condamnat la moarte, încă o dată, împreună cu Popa Constantin din Crișcior prin tragerea în țeapă. Nici această sentință nu a fost executată. Popa Ioan din Bistra a fost deportat în Banat.

Într-o scrisoare a unui nobil ungur, din februarie 1785, se găsește următoarea mărturie: „pe hoțul de popă valah pe care Horia l-a trimis solie cu scrisori în Maramureș, la întoarcere, la începutul acestui an, a fost prins în Cluj și-au aflat la el scrisorile lui Horia”^[26].

„Preoți cu Crucea-n frunte, căci oastea e creștină” – Andrei Mureșanu.

În biserica din Mesteacăn, Crișan le arătase țăranilor o cruce de aur a lui Horea despre care spunea că a primit-o de la Împăratul, care astfel ar fi încuviințat acest demers. Acolo și atunci Crișan le-a vorbit despre sfințenia crucii, iar părintele Ioanăș Căzan a confirmat cele spuse de Crișan.

Crișan a jurat pe cruce și i-a pus și pe cei adunați în biserică să facă asemenea, atât acolo, cât și ulterior în celelalte localități pe unde treceau. Țăranii depuneau jurământul pe crucea românească în cadrul adunărilor obștilor sătești, care aveau loc în biserici.

Asemenea Împăratului Constantin cel Mare, care în urma vederii Sfintei Cruci pe cer, a pus-o pe steagurile de luptă ale ostașilor, tot astfel simbolul cel mai reprezentativ al răscoalei a fost Crucea mare, ortodoxă, de lemn aurit, înfățișată pe steagurile roșii purtate de moții care se avântau în răscoală.

În fine, primul punct din Ultimatum-ul lui Horea (care arată caracterul de Revoluție al mișcării) prevedea jurământul pe cruce al nobililor și al odraslelor acestora că vor respecta și vor împlini programul cuprins în el.

Toate acestea arată caracterul confesional al Răscoalei.

Dar răsculații au procedat așa și pentru faptul că acesta era „modelul” oferit lor anterior de autorități, într-o istorie de opt secole:

În primul rând, în cadrul Regatului Maghiar și în Voievodatul Transilvaniei românii ortodocși care voiau să-și păstreze titlurile nobiliare și averile trebuiau să treacă la catolicism. Astfel ei au fost maghiarizați, iar românii nu au mai avut o elită a lor, care să-i reprezinte. Așa se face că preoții, ei înșiși fiind iobagi, au fost cei care ulterior i-au reprezentat pe țăranii români iobagi^[27]. Cuprinderea treptată, prin cucerire, în administrația Ungariei nu a însemnat de la început o schimbare substanțială de statut pentru români. Treptat însă, destinul de popor cucerit și supus cu forța, alături de componenta sa bizantino-slavă și de credința răsăriteană aveau să-i conducă pe români spre marginalizare și inferioritate. Românii erau numiți schismatici, iar marginalizarea avea drept cauză nu atât etnia, cât mai ales confesiunea de origine bizantină^[28]; în contextul în care până la invazia mongolă din anul 1241 exista o majoritate ortodoxă, întrucât sunt consemnate în Ungaria circa 600 de mănăstiri răsăritene (adică ortodoxe, n. n.), față de cele 170-180 latine, apusene (catolice, n. n.)^[29], Sinodul de la Buda, din anul 1299, a hotărât ca românilor să le fie interzisă zidirea de biserici sau alte lăcașuri de rugăciune ori să ia parte la slujbele religioase oficiate în bisericile existente, iar în anul 1428 regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a decis, să fie despuiați de avere toți nobilii și cnezii care țin pe moșiile lor preoți ortodocși, iar preoților care vor boteza vreun copil în religia ortodoxă, să li se confiște averea^[30].

În al doilea rând, au existat decizii ale Papilor și ulterior ale calvinilor de expulzare a schismaticilor români din Transilvania în cazul în care aceștia nu treceau la catolicism, dar aplicarea acestei măsuri ar fi dus la depopularea și la pustiirea unor regiuni întregi, care și-ar fi pierdut forța de muncă^[31], iar românii erau „buni de exploatat”^[32].

O astfel de decizie a luat Dieta din 1556, care „decreta exterminarea tuturor preceptelor religioase contrare doctrinelor luterană și calvină. Se prevedea distrugerea Bisericii Românești, suprimarea ierarhilor și confiscarea bunurilor ei. Biserica Românească era declarată tolerată și lăsată la bunul plac al Principelui Transilvaniei și al Dietei Ungare”^[33].

Apoi, Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu în anul 1566 a hotărât ca „erezia ortodoxă” să fie înlăturată, iar slujitorii Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoți, călugări)  care „nu vor să treacă la religia cea adevărată (calvină – n.n.) să fie alungați din țară”^[34]; iar în anul 1568 Dieta de la Turda constata că „sunt încă foarte mulți români care nu se supun episcopului calvin, ci ascultă pe popii lor cei vechi și cerea pedepsirea acestora”^[35].

În al treilea rând, Imperiul Habsburgic a încercat să impună românilor din Transilvania propria lui confesiune – catolică – iar prin actul uniației din 1698 a fost desființată Mitropolia Transilvaniei pentru ca românii să nu mai aibă nici „legea” (religia /confesiunea) lor, nici propria lor organizare prin Biserică și nici propriii lor conducători, arhierei și preoți; apoi, inclusiv cel care fusese Mitropolitul Transilvaniei, Atanasie Anghel, hirotonit inițial ca arhiereu ortodox, la 22 ianuarie 1698, la București, de către Mitropolitul Teodosie al Țării Românești și de Patriarhul Dositei al Ierusalimului (aflat în exil în Țara Românească), a fost hirotonit preot pentru a doua oară în 24 martie 1701, iar în ziua următoare ca episcop „unit cu Roma”, în capela Sfânta Ana a iezuiților din Viena, de către cardinalul catolic Kollonich și de către episcopii catolici din Gyor și Nitra.

În fine, prin cele trei diplome leopoldine din aprilie 1698, februarie 1699 și martie 1701, se prevedea („se garanta”) că aceia care treceau la catolicism (sau la una dintre celelalte religii „recepte”, adică recunoscute legal) se bucurau de privilegiile religiei respective; cei care nu treceau, rămâneau în „apăsarea” de până atunci. Astfel, din perspectiva Vienei convertirea la catolicism sau la unirea cu Roma presupunea fidelitatea românilor față de Împărat și implicit față de Biserica Romei. Însă, ceea ce românilor li se „garanta” prin diplomele leopoldine nu a fost niciodată respectat.

Ulterior actului uniației, autoritățile imperiale habsburgice au interzis românilor dreptul de a mai construi biserici ortodoxe[36]. Apoi, lăcașurile de cult ale ortodocșilor au fost date „uniților” cu scopul de a-i trece pe cât mai mulți dintre români la unirea cu Biserica Romei[37].

Aceste măsuri abuzive ale Curții Vieneze au determinat reacții în rândul românilor iobagi. Astfel, în primăvara anului 1760, reprezentanți ai românilor ortodocși din comitatele Hunedoara, Alba și Zarand, în numele țăranilor din Principatul Transilvaniei, au adresat un memoriu autorităților comitatului Hunedoara. Prin acesta arătau că sunt gata să suporte orice dare, dar să nu li se ia bisericile cu forța, întrucât erau făcute de ei: „bieții de noi, le-am ridicat cu cheltuiala și cu mâinile noastre”[38]. Când românii au opus rezistență la cedarea lăcașurilor de cult și la adoptarea uniației, Împărăteasa Maria Tereza, în iunie 1761, a poruncit ca „toate mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de piatră să fie distruse, iar cei ce se opun să fie spânzurați sau să li se taie capul ca nesocotire a poruncii regale, ca tulburători ai păcii și ordinii publice”[39]. Porunca a fost executată întocmai de Generalul Buccow (secondat de episcopul unit Petru Pavel Aron), care a distrus peste 300 de biserici de lemn, dându-le foc, iar mănăstirile le-a dărâmat cu tunul[40].

Acestea au fost motivele pentru care la rândul lor răsculații din anul 1784 au dărâmat din temelii o biserică a romano-catolicilor din Zarand[41] și au pustiit altele[42]. Înainte ca răsculații să oblige nobilimea maghiară să treacă la legea românească, ei au fost cei care au fost obligați să treacă la catolicism pentru a-și păstra drepturile; tot românii au fost cei care au fost amăgiți cu promisiuni de bine, cu ușurarea situației, dacă își vor lepăda credința. Dar, pentru că nu s-au lepădat de credința lor, li s-au luat locașurile de cult cu forța, iar dacă s-au opus, le-au fost arse. Așadar, înainte ca ei să ardă bisericile catolicilor, calvinilor ori reformaților, lor li s-au ars locașurile de cult de către stăpânire.

Pe lângă faptul că românilor ardeleni li s-au luat drepturile și li s-au furat brațele de muncă pentru a fi folosite spre bunăstarea nobilimii maghiare, li s-au luat și cele care țineau de suflet: bisericile.

Așadar, înainte ca poporul să se răscoale împotriva nobilimii maghiare[43], el a fost cel care a fost oprimat și apăsat, nedreptățit și batjocorit, muncit până la epuizare și exploatat, înfometat și umilit, bătut și ucis.

Acestea erau realitățile acelor vremuri și românii le percepeau ca atare: oropsirea lor venea prin străini – habsburgi, maghiari, sași, secui – pe filieră confesională, adică prin intermediul calvinismului și al romano-catolicismului, promovat în mod direct de Vatican, care a plămădit uniația sau greco-catolicismul, ca „un instrument de dominare mai eficace a Transilvaniei”^[44] și care a sfâșiat spiritual (și nu numai) neamul românesc intracarpatin. Însă, majoritatea covârșitoare a românilor a rămas în legea strămoșească: „religia nu ne-o părăsim până când trăim – ziceau românii. Toate neamurile își au legea lor și au pace în legea lor. Și proorocul Moise a dat lege evreilor și o țin în pace, iar noi suntem prigoniți neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne dați pace să ne odihnim?”^[45]

De aceea lupta românilor ardeleni era împotriva abuzurilor Curții vieneze, ale nobilimii maghiare și a patriciatului săsesc, cu tot ce aduseseră acestea rău, inclusiv impunerea confesiunii. Deci acesta era „modelul” oferit de autoritățile vremii și pe care îl aveau la îndemână. Țăranii, în naivitatea lor, credeau că „părăsirea religiei catolice sau reformate înseamnă și renunțarea la starea nobiliară, iar îmbrățișarea religiei ortodoxe ar transforma nobilii în țărani”^[46], după cum odinioară cei care trecuseră de la „legea românească” la catolicism și-au păstrat starea nobiliară ori au dobândit drepturi^[47].

Aceasta este motivația pentru care, în timpul răscoalei, conducătorii ei ofereau posibilitatea salvării vieții celor care treceau prin Botez la „legea românească” de la „legea latină” a uniaților, în care românii simțiseră „legea nemțească”. Astfel cei convertiți primeau o „țidulă” prin care erau confirmați a fi ortodocși: „Ăsta-i creștin bun”^[48].

Așa au trecut la legea românească un număr de 1122 de unguri, dintre care 548 unitarieni, 468 reformați, 65 catolici și 41 luterani^[49].

Perceperea de către români a iobăgiei și a uniației ca doi factori ai aceleiași realități, adunarea oamenilor în biserica din Mesteacăn, începerea acțiunii prin rugăciunea preotului Ioanăș Căzan, cuvântarea lui Crișan despre Sfințenia Crucii, confirmată de același preot Ioanăș, jurământul pe Cruce al lui Crișan, apoi al tuturor participanților la această mișcare și înfățișarea Crucii pe steagurile roșii ale moților, prima cerere din Ultimatum-ul lui Horea care prevedea jurământul pe Cruce al nobililor că vor respecta celelalte prevederi cuprinse în el, participarea masivă a preoțimii la răscoală, apoi considerarea lor de către autorități ca principalii instigatori ai răscoalei și pedepsirea exemplară a lor, în diferite moduri, trecerea la „legea românească” prin Botez a celor de alte confesiuni pentru a-și salva viața, punerea crucii pe lăcașurile de cult ale refomaților și ale unitarienilor – cum făcuse și Mihai Viteazul la intrarea în Brașov – toate acestea arată caracterul confesional al răscoalei și implicit martiriul pentru credință al lui Horea și Cloșca.

Preotul Cloșca  

Există documente istorice clare, elocvente, din cel puțin trei surse diferite, independente, care ne descoperă calitatea (statutul ori vocația) lui Cloșca de preot. Apartenența la preoție a lui Cloșca a fost menționată de o publicație maghiară, la scurt timp după ce acesta a fost executat înaintea lui Horea.

Mai precis: pe eșafod fiind doar o cruce orizontală în formă de X, Horea a fost silit să vadă supliciul și execuția lui Cloșca. În urma execuției amândurora, ziarul unguresc „A Magyar Hirmando” (Vestitorul Maghiar sau Știri maghiare – n.n.), din ziua de miercuri, 16 martie 1785, deci la șaptesprezece zile de la execuție, când memoria colectivă, populară, era proaspătă, scria: „Horia, principele imaginar și de neuitat al Daciei, care a vărsat mult sânge inocent, în ziua de 28 a lunii trecute a fost uns pentru îndelungata veșnicie la Alba Iulia. Pentru această sărbătoare princiară au trebuit să vină și să fie prezenți câte 2 sași și 4 români din fiecare localitate unde locuiesc români sau sași. Precum dovedește o relatare a unui martor ocular, pe când Horia și tovarășul său de tulburări Cloșca Ion Popa au fost duși la locul pedepsei lor de mii de ori meritate, Cloșca și-a pierdut întreaga sa vitejie de dinainte, lepădându-și cu totul înfățișarea omenească (care îl făcea asemănător unui om) în spaimele tremurătoare ale morții; Horea, în schimb, s-a dus fără a fi schimbat deloc, cu inima curajoasă^[50], la locul desemnat ca punctul final al ceasului de chin al vieții sale. Aici Cloșca și-a sfârșit primul viața lui nemeritată în chinuri groaznice, el fiind zdrobit cu roata din tălpi până la vârful capului, iar Horea a sfârșit în chip mult mai milos, căci după o lovitură cu roata care i-a zdrobit femurul drept, a primit imediat lovitura de grație în piept, astfel încât, precum sufletu-i din trup, tot așa i s-au risipit atât furia, cât și aspirația la coroana maghiară din sufletul său. În sfârșit, ambilor răzvrătiți luându-li-se capul cu o secure, ei au fost tăiați în patru bucăți și trimiși astfel spre a fi expuși în acele locuri unde răscoala lor a pricinuit cele mai mari primejdii”^[51].

Constatăm că publicația menționată anterior conține o provocare: Cloșca Ion Popa.

De ce ziarul „A Magyar Hirmando” numește pe cea de a doua căpetenie a răscoalei: Cloșca Ion Popa, dacă aceasta se numea Ion Oargă?

Dacă în cazul „numelui” Cloșca se poate afirma că așa era el cunoscut, cu acest supranume, după cum și Vasile Ursu Nicula era cunoscut cu supranumele Horea, totuși rămâne întrebarea: de ce Popa? Oare nu cumva Ion Oargă era preot?

După cum s-a putut constata mai sus, la vremea aceea, preoții erau numiți popa:  Popa Ioanăș Căzan din Mesteacăn, popa Costan din Criscior, popa Hagi Crișănuț din Bistra, popa Nicolae Rațiu, care i-a spovedit și împărtășit cu Sfintele Taine înainte de execuție. În cazul în care Cloșca a fost preot, atunci am avea și explicația acestui supranume.  Potrivit unei tradiții lui Ion Oargă i se spunea Cloșca întrucât ar fi fost un om gospodar și strângător[52]. Această interpretare, însă, este nesatisfăcătoare.

Mai degrabă, dacă lui Vasile Ursu Nicula i s-a spus Horea, întrucât horea^[53], cânta frumos, atunci popa Ion Oargă era pentru credincioșii săi asemenea unei cloști care-și adună puii săi sub aripi, după cuvântul Mântuitorului: „Ierusalime, Ierusalime care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei care vin la tine; de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, după cum adună cloșca puii săi sub aripi” (Mt. 23, 37).

Acesta a fost și motivul pentru care Cloșca dobândise încă de tânăr încrederea țăranilor din comunele Cărpiniș, Abrud și Bucium și care l-au trimis, în trei rânduri, la Viena ca reprezentant al lor la împăratul Iosif al II-lea. Prima dată în anul 1779, la vârsta de 31 ani, deodată cu Horea, a fost în audiență la Împărăteasa Maria Tereza, pe de o parte.

Pe de altă parte, un proverb vechi românesc afirmă „cine se aseamănă se adună”. Cine să fi fost în anturajul imediat al lui Horea-Cantorul? Și cu cine să se fi sfătuit Horea dacă nu cu preoții?

Atât Horea, cât și Cloșca l-au avut duhovnic pe preotul Nicolae Rațiu din Alba-Iulia, care i-a spovedit și împărtășit cu Sfintele Taine. Preotul Nicolae l-a sărutat pe Horea înainte de execuție, zicându-i: „prin mine te sărută tot neamul”^[54].

Al doilea argument în susținerea tezei că Ion Oargă a fost preot îl constituie un portret al lui Cloșca, aflat în arhivele Ministerului Culturii din Spania, localitatea Simancas.

Primul care a făcut referire la acest portret a fost avocatul și istoricul Nicolae Densușianu în „Raportul înaintat Academiei Române” în 1880^[55]. La fila 78 din lucrare, punctul 735, este descris un portret al lui Cloșca, color, în care „rebelul” este prezentat în haine preoțești: „Cloșca, figură completă, în costumu preoțescu și agîtându, la sânu o carte, iar în mâna drepta (e de fapt în mâna stângă – n.n.) unu bastonu cârligatu”.

În 1922, un portret aproape identic este publicat în două variante, una color și alta alb-negru, de către Ioan C. Băcilă într-o lucrare ce a apărut la Sibiu^[56]. Portretul este descris la paginile 22 și 23 sub numerele 30 și 31. Descrierea este asemănătoare cu cea făcută de Nicolae Densușianu, indicându-se același fapt, anume că „rebelul” Cloșca este preot. În plus, explicația dată de autorul portretelor, aflată sub imagine, ne arată și confesiunea creștină pe care o reprezenta Cloșca și anume: „Closka, Sacerdot al ritului greco schismatic”^[57], adică ortodox.

Ceea ce este foarte important, în această scurtă prezentare, este anul în care a fost făcută gravura, și anume „cca. 1785”, iar numele gravorului este I. Mangot. Ioan C. Băcilă, la fila 23, punctul 31, unde este descrisă gravura alb negru, care îl reprezintă pe Cloșca în haine preoțești și care a fost făcută tot pe la 1785, ne indică și faptul că o imagine similară, color, se găsește și în Arhiva Muzeului Național din Pesta. Este posibil ca și Densușianu să fi văzut aceeași imagine, dar descrierea lui Densușianu este ceva mai reținută în detalii. Oricum, asemănarea dintre cele două prezentări (Densușianu-Băcilă), însoțite de imaginile oferite de Băcilă, este izbitoare, cu precizarea că descrierea făcută de  Densușianu este în oglindă, față de ceea ce prezintă Băcilă. O mică deosebire există între cele două gravuri oferite de I. Băcilă – una color și una alb-negru – și ea constă în dimensiunile celor două imagini. Una are dimensiunea de 10,5 x 15cm și cealaltă de 12 x 15,5cm. Cu toate că I. Băcilă afirmă, la pagina 22, punctul 30, că imaginea cu Cloșca îmbrăcat în preot al „ritului creștin greco-schismatic” „este o fantezie” (ceea ce nu este exclus), totuși suntem datori să luăm în seamă câteva aspecte foarte importante ale documentelor anterior prezentate. În primul rând, jurnalul maghiar publică informația (Ion Cloșca Popa) la șaptesprezece zile de la execuție, perioadă de timp în care memoria colectivă este proaspătă, mai ales la un asemenea eveniment care zguduise un imperiu întreg, iar răsunetul răscoalei se propagase ca un fulger în toată Europa.

În al doilea rând, denumirea de Ion Cloșca Popa apare prezentată într-un mod firesc în text, ceea ce ne indică faptul că era de notorietate această realitate, anume calitatea de preot a „rebelului”.

În al treilea rând, gravurile executate, se pare de același meșter I. Mangot, sunt datate cca 1785, deci tot la scurt timp după execuția lor. Apoi, precizările făcute sub aceste gravuri, cu privire la calitatea de preot a lui Cloșca, sunt clare, fără dubii: „sacerdot al ritului greco-schismatic”. Faptul că Ion Oargă-Cloșca nu a fost prezentat până la Densușianu (și nici după aceea) ca fiind preot ortodox valah, este posibil să fie o maculare a imaginii sale din cauza impactului uriaș pe care l-a avut evenimentul în epocă^[58]. Având în vedere cele de mai sus, nu poate fi exclusă posibilitatea ca „rebelul” Cloșca să fi fost preot ortodox. Probabil că alte cercetări mai aprofundate vor fi lămuritoare asupra acestor imagini inedite ale lui Cloșca, reproduse după o realitate posibilă, deloc de neglijat.

În fine, a treia sursă istorică, cu valoare de document, ne este dezvăluită din arhivele suedeze de către cercetătorul George Cristea[59].

Documentul se află în Biblioteca Regală din Stockholm și a fost emis de Lars von Engström (n. 24 dec. 1751, Stockholm – d. 19 aug. 1826, Polonia), Ambasadorul Suediei la Viena între anii 1782-1787, care trimitea rapoarte diplomatice Regelui Suediei, Gustav al III-lea.

În cadrul acestei „Corespondențe diplomatice suedeze” – care se află în dosarul „Diplomatica Germanica” (vol. 529 și 535) – într-o scrisoare trimisă în 5 aprilie 1785, către Președintele Consiliului de Stat al Suediei (sosită la destinație în 11 mai), Lars von Engström prezintă Transilvania și locuitorii ei din punct de vedere istoric, social, religios, etc. În puține pagini autorul condensează cu obiectivitate multe informații. Una dintre acestea prezintă interes pentru tema de față: „Omul nu este în stare <să afirme> că acele trei portrete ale celor trei conducători ai răscoalei care se vând <peste tot> la Viena sunt întru totul reale, dar eu le accept pentru îmbrăcăminte. Cloșca era un popă. Horea purta la gât ceva ca un motiv al unui ordin, ceva care la început s-a crezut că era sigiliul lui….”[60].

De la Memorialistică și gazetărie și de la gravuri și documente la INEDIT

După aducerea în Țara Românească, în anul 1907, în mod incognito, de către Ion I. C. Brătianu a bisericuței de lemn din Albac și după înălțarea ei la Florica-Argeș, acesta și-a scris memoriile cu privire la acest eveniment în cartea sa: Din Țara Moților. Amintiri, în care afirmă că pentru a nu despărți amintirile privitoare la cei „care au fost uniți în credință și în luptă până la martiriu, părintele Piso din Brad, a dăruit bisericii lui Horea[61] porțile împărătești de la biserica lui Cloșca din Cărpiniș și potirul de lemn de cireș de la biserica din Mesteacăn, unde jurase Crișan”.

Constatăm că Brătianu mărturisește nu numai lupta pentru drepturi a celor trei pentru neam, ci și lupta acestora în „unitate de credință” până la martiriu. Dar pe lângă această mărturisire e faptul că Brătianu scrie despre „biserica lui Cloșca din Cărpiniș”.

Oare ce înseamnă „biserica lui Cloșca din Cărpiniș”?

Dacă în cazul lui Crișan, Brătianu e lămuritor, menționând „biserica din Mesteacăn”, în cazul lui Cloșca nu e la fel de limpede. Clar ar fi fost dacă Brătianu ar fi scris: „biserica din Cărpiniș, satul lui Cloșca” sau „biserica din satul lui Cloșca”.

Un posibil răspuns ar fi acela că și Cloșca a construit o biserică, după cum a făcut și Horea: biserica lui Horea și biserica lui Cloșca. Dar despre Horea se știe că a fost dulgher; există inscripții cu „semnătura” lui Horea, care sunt încrustate în bârnele de lemn ale caselor și ale bisericilor construite de el, pe când cu privire la Cloșca nu există astfel de date.

Așadar, „biserica lui Cloșca din Cărpiniș” era biserica unde slujea el în calitate de „popă”, iar Brătianu a cunoscut faptul că Ion Oargă, zis Cloșca, a fost preot.

Concluzii

Biserica a fost acuzată de pasivitate. Totuși, în Răscoala devenită Revoluție prin amploarea, cerințele și urmările ei, constatăm rolul activ al Bisericii românești (Ortodoxe) din Transilvania, mai exact al preoțimii la eliberarea poporului din robie și emancipare socială. Cei care acuză Biserica de medievalism nu cunosc faptul că în Biserică (în Evul mediu) au apărut primele manuscrise, apoi primele tiparnițe și tipărituri, primele școli, primele abecedare (cărți, ziare), primele spitale (bolnițe) în mănăstiri, primele fortărețe împotriva cotropitorilor.

La noi, Biserica s-a identificat cu neamul, iar preoțimea l-a apărat și l-a ocrotit, păstrându-i ființa, nu ca în Apus, unde Biserica Romano-Catolică a exploatat poporul și l-a supus Inchiziției, torturilor și taxelor financiare suplimentare ale papalității. De aceea, la noi nu a fost Renaștere, pentru că noi nu am murit (spiritual); de aceea, la noi nu a fost Iluminism, pentru că Biserica Ortodoxă românească a oferit permanent lumină credincioșilor ei. Dacă în Apus trecerea la Evul Modern a fost tributară, într-o proporție covârșitoare, afluxului de valori provenite din orientul „schismatic”, în Țările Române trecerea s-a făcut prin contribuția fundamentală a Bisericii, prin slujitorii ei și deopotrivă cu deplinul sprijin al Voievozilor începutului de veac XVI.

Părintele Profesor Mircea Păcurariu afirma într-un studiu publicat în Telegraful Român că „cei mai mulți preoți, fiind de multe ori ei înșiși iobagi și ducând aceeași viață grea ca și păstoriții lor, au fost alături de răsculați” [62].

Însă, ca mărturia anterioară să nu pară a fi una subiectivă, din cauza faptului că Academicianul Mircea Păcurariu a fost preot ortodox român, adăugăm acesteia mărturia lui Daniel Wessenyei; „un popor atât de numeros, atât de crunt tratat și atât de sărac, care nu se bucură de drepturile niciunei națiuni și care, expunându-se, nu riscă decât o viață nenorocită, care de altfel este în continuu ațâțat de preoții săi, în care are o încredere oarbă, un astfel de popor poate fi împins la disperare la cea mai mică speranță de îmbunătățire a sorții sale, căci tirania stăpânilor lor, care i-a dus la exces, nu se va sfârși niciodată. Cei care au refuzat iertarea și amnistia generală, ce le-a fost oferită, au făcut-o cu această tristă consolare că – deși prevedeau că vor pieri aproape toți – măcar copiii lor, cel puțin se vor bucura de roadele încercării lor”[63].

În 24 nov 1874, ziarul, mai sus amintit, „A Magyar Hirmando” relata: „La adunarea de la Mesteacăn a venit <fiecare sat cu preotul său> sau <fiecare popă cu satul său>”[64].

Caracterul confesional al răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (ca și în cazul mișcării lui Atanasie Todoran din 1763) nu a fost sesizat dintru început de istoriografie, întrucât aceasta – istoriografia – a pus accentul pe caracterul social al mișcării. Dar „în focul răscoalei, chemările sociale devin etnice, adică țăranii sunt numiți mai peste tot români (valahi), iar nobilii sunt numiți unguri. Ca urmare mișcarea socială capătă coloratură națională, căci nu mai este doar o luptă a țăranilor contra nobililor, ci și una a românilor supuși contra ungurilor stăpâni”^[65]. Totodată, țăranii români erau ortodocși, iar nobilii erau catolici, calvini, luterani sau unitarieni. De aceea, „nobilii prinși de răsculați erau puși să îmbrace veșminte românești, să se boteze ortodox, iar fetele nobile să se căsătorească cu țărani români”^[66]; acest caracter confesional era îmbinat cu lupta pentru drepturile sociale ale națiunii române.

Așadar, toate cele trei (patru) documente istorice – ziarul unguresc „A Magyar Hirmando”, gravurile cu portretul lui Cloșca, aflate în arhivele Ministerului Culturii din Spania, localitatea Simancas și în Arhiva Muzeului Național din Pesta și în fine, scrisoarea diplomatică a lui Lars von Engström către Regele Suediei Gustav al III-lea – ni-l descoperă pe Cloșca preotul/„sacerdotul”. Această realitate ne deschide o nouă perspectivă asupra răscoalei de la 1784 și anume că preoții nu au fost doar participanți la această mișcare, ci au fost inițiatorii, catalizatorii, organizatorii, strategii și conducătorii ei, întrucât doar ei mai constituiau clasa elitelor, care reprezentau interesele românilor ardeleni. Preoții au fost reazemul și călăuzitorii neamului în acele vremuri de apăsare. Așa se explică, de fapt, cererea lui Iosif al II-lea: „preoțimea de religie grecească să pună rapid capăt revoluției” și trimiterea episcopului sârb Ghedeon Nichitici în Munții Apuseni pentru „potolirea răscoalei”, întrucât în calitatea lui de episcop avea influență asupra preoților; acesta, deși de „aceeași lege” cu românii, totuși nu era de același neam și astfel neputând simți „apăsarea” și suferința în care trăiau valahii, a devenit un „instrument” (bine răsplătit) în mâinile imperialilor. Tot așa se explică atât cererea nobilimii maghiare ca preoții să fie pedepsiți, întrucât erau considerați inițiatorii și vinovații ei, cât și interdicția ulterioară a autorităților adresată preoților de a merge cu crucea pe la credincioși.

de Pr. Marian Sava în Tribuna Învățământului

[1] https://bit.ly/HoreaMartirul

[2] https://bit.ly/Lege138

[3] Prof. Dr. Ioan I. Todea, Transilvania Vatra Neamului Românesc, Horea Jertfa Românilor Ardeleni pentru Țară, Neam și Credință, Cluj-Napoca, Casa de editură Dokia, 2020, p. 230, nota 44.

[4] https://bit.ly/CloscaWiki

[5] Prof. Dr. Ioan I. Todea, Op. cit., p. 229, nota 23.

[6] Ștefan Pascu, Revoluția populară de sub conducerea lui Horea, Ed. Militară, București, 1984, p. 433.

[7] Mircea Dogaru, Necunoscuții „Horea”, „Cloșca” și „Crișan”, București, Editura Glycom & Fortuna, 2003, p. 55.

[8] Prof. Dr. Ioan I. Todea, Op. cit., pp. 221-223.

[9] George Cristea și Nicolae Edroiu, Izvoare Istorice Suedeze privind Răscoala lui Horea, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane-Fundația Culturală Română, 2001, pp. XII-XIII.

[10] Ibidem, p. XXIII.

[11] Ioan Lupaș, Răscoala țăranilor din Transilvania la 1784, Cluj, 1934, p. 91.

[12] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 2000, p. 321.

[13] David Prodan,  Răscoala lui Horea, vol. 1, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 404.

[14] Ion Rusu Abrudeanu, Moții, calvarul unui popor eroic dar nedreptățit, București, „Cartea Românească”, 1928, p. 272, apud Ioan I. Todea, Transilvania, Vatra Neamului Românesc Horea – jertfa românilor ardeleni pentru țară, neam și credință în 1784-1785, Cluj-Napoca, Casa de Ed. Dokia, 2020, p. 247;

[15] D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 395

[16] Mircea Păcurariu, Telegraful Român, Sibiu, nr. 43-44/15.11.1974.

[17] David Prodan, Răscoala lui Horea, II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, reeditată de aceeași editură în 1984, cu prilejul bicentenarului, pp. 747-749.

[18] N. Densușianu, op. cit., p. 301.

[19] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p.  506.

[20] Prof. Dr. Ioan I. Todea, Op. cit., p. 339.

[21] Mircea Păcurariu, Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, în Telegraful Român, Sibiu, nr. 43-44/15.11.1974.

[22] Ioan Lupaș, Op. cit., p. 84-85.

[23] Aurel V. David, Psiho-Sociologia Măreției și Tragediei lui Horia, p. 27; text nepublicat, primit prin bunăvoința autorului.

[24] Mircea Păcurariu, Telegraful Român.

[25] David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 525.

[26] Ștefan Meteș, Lămuriri noi privitoare la Revoluția lui Horia, Sibiu, 1933, pp. 21-22.

[27] Vezi la Ioan-Aurel Pop, Scurtă Istorie a Românilor, p. 280.

[28] Vezi la Ioan-Aurel Pop, Din mâinile valahilor schismatici – Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), București, Editura Litera, 2011, pp. 4-14.

[29] Ibidem, p. 78-79.

[30] Prof. Dr. Ioan I. Todea, Transilvania Vatra Neamului Românesc, Horea Jertfa Românilor Ardeleni pentru Țară, Neam și Credință, Cluj-Napoca, Casa de editură Dokia, 2020, p. 166.

[31] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, E. I. B. M. B. O. R., 1991, p. 288.

[32] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 2002, p.181.

[33] George Barițiu, Părți alese din Istoria Transilvaniei, Sibiu, 1889, p. 129.

[34] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, E. I. B. M. B. O. R., 1991, p. 505.

[35] Ibidem

[36] Vezi pe larg Teodor Damșa, Biserica Greco-Catolică din România în perspectivă istorică, Timișoara, Editura de Vest, 1994.

[37] A. Bunea, Episcopii Petru Paul Aaron și Dionisie Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1900, pp. 161-170.

[38] Ștefan Meteș, Mânăstirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936, 138  pp. XLI-XLII.

[39] I. Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie, vol. I., Sibiu, 1890, p. 233.

[40] David Prodan, Supplex Libellux Valachorum. Din istoria formării națiunii române, Ed. Enciclopedica, 2013, pp. 244-255.

[41] George Cristea și Nicolae Edroiu, Op. cit. p. 95.

[42] Ibidem, p. 92

[43] George Cristea și Nicolae Edroiu, Op. cit., p. 96; Daniel Wessenyei din Keretsejora, în scrisoarea sa către Daniel Cornides (bibliotecar regal la Universitatea din Buda), din 26 ianuarie 1875, relatând despre prinderea și închiderea lui Horea și a lui Cloșca, afirma: „Este de mirare că aceștia s-au înverșunat numai împotriva ungurilor, însă deloc împotriva germanilor și a sașilor, cărora nu le-au adus nicio ofensă”; de asemenea, „rebelii prădau și ardeau pe oriunde ajungeau, numai zidirile împărătești le cruțau” (ș. 220), pe de o parte; pe de altă parte, răscoala a fost îndreptată numai contra nobililor care s-au purtat cu duritate față de supușii lor (p. 117), iar Horea a cruțat un nobil ungur pentru comportamentul bun mărturisit de supușii săi (p. 172).

[44] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, până în 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 107

[45] Șt. Meteș, Mânăstirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936, p. XLI-XLII.

[46] Ștefan Pascu, Războiul țăranilor din 1784 de sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan, București, 1957, pp. 22-23.

[47] Istoria operează numai cu evenimentele și nu contrafactual; și totuși nu e greu de imaginat că situația s-ar fi putut schimba total, în sensul dorit de români, dacă țăranii ar fi izbândit prin răscoală.

[48] D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 395

[49] Ioan I. Todea, Transilvania, Vatra Neamului Românesc Horea – jertfa românilor ardeleni pentru țară, neam și credință în 1784-1785, Cluj-Napoca, Casa de Ed. Dokia, 2020, p. 247;

[50] Referitor la faptul că Horea s-a dus spre martiriu „cu inima curajoasă, fără a fi schimbat deloc”, arată că „Duhul Sfânt îi întărește atât de mult pe martiri, încât mulți dintre ei primesc moartea cu seninătate și bucurie, trezind mirarea și chiar admirația” celor care priveau, pe de o parte; pe de altă parte, „martirii ne arată credința lor puternică în Învierea de obște prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit și înviat, Care zice: Eu sunt Învierea și Viața. Cel care crede în Mine chiar de va muri viu va fi (In. 11, 25)”; Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Învierea lui Hristos – Întărirea Martirilor, Pastorala de Sfintele Paști – 2014

[51] https://j.mp/executiaLuiHorea; Știri Maghiare, Scrisoarea 21 publicată în ziua de Miercuri 16 Martie, p. 163. Sursa traducerii: Ștefan Pascu și colaboratorii, Izvoarele Răscoalei lui Horea, seria B. Izvoare narative, vol. III. Presă, Broșuri. 1784-1785, București, 1984.

[52] Prof. Dr. Ioan I. Todea, Transilvania Vatra Neamului Românesc, Horea Jertfa Românilor Ardeleni pentru Țară, Neam și Credință, Cluj-Napoca, Casa de editură Dokia, 2020, p. 221.

[53] George Cristea și Nicolae Edroiu, Izvoare Istorice Suedeze privind Răscoala lui Horea (1784-1785), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane-Fundația Culturală Română, 2001, p. VIII; Ion Ursu „horea” este imperfectul de la verbul „a hori”. Pentru a se substantiva și a deveni nume, acestei forme de la imperfect i s-a deplasat accentul de pe „a” pe „o”, ceea ce a dat Horea.

[54] Dr. Ioan Lupaș, Revoluția lui Horia, București, Cartea Românească S.A., 1924, p. 81

[55] Nicolae Densușianu, Cercetări istorice în Arhivele și Bibliotecile Ungariei și Transilvaniei, București, Tipografia Academiei, 1880; mulțumiri Prof. Mihai Lungu care mi-a semnalat existența acestor portrete și Av. Adrian Iscru cu care am colaborat la redactarea acestui (al doilea) argument.

[56] Ioan C. Băcilă, Portretele lui Horea, Cloșca și Crișan, Retipărire din Transilvania, Sibiu,Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1922, pp. 22-23 și planșele MPD,26,054 și MPD,26,055.

[57] Atașăm cele două portrete textului de față.

[58] Gheorghe Bartoș, Horea, Cloșca și Crișan în iconografia vremii, în Acta Musei Napocensis VIII, extras, Cluj, 1971, pp. 267-273. A se vedea și Nicolae Edroiu, Răsunetul European al Răscoalei lui Horea (1784-1785).

[59] George Cristea și Nicolae Edroiu, Izvoare Istorice Suedeze privind Răscoala lui Horea, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, 2001.

[60] Ibidem, p. 51.

[61] În anul 1954, Patriarhul Justinian Marina a mutat biserica în localitatea Olănești, jud Vâlcea.

[62] Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Telegraful Român.

[63] George Cristea și Nicolae Edroiu, Op. cit., p. 106.

[64] Ștefan Pascu, Revoluția populară de sub conducerea lui Horea, Ed. Militară, București, 1984, p. 417.

[65] Ioan-Aurel Pop, Scurtă istorie a românilor, p. 297

[66] Ibidem