„Cumplit e fiece înger…” (Rainer Maria Rilke, A doua elegie)

„Neamul omenesc nu poate suporta prea multă realitate” (T.S.Eliot)

„Uneori e suficient doar să te apropii, cu miresme în mâini, pentru a fi martorul unui miracol.” (Rachel Held- Evans)

Și venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus.

Iar Pilat s-a mirat că a și murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult.

Și aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul.

Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, și a prăvălit o piatră la ușa mormântului.

Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.

Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.

Și ziceau între ele: Oare cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?

Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.

Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat.

Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.

Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veți vedea, după cum v-a spus.

Și ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.  (Marcu 15,43-47;16,1-8)

 ***

O întâlnire cu îngerul nu e o e experiență obișnuită. În proximitatea celui cu înfățișarea fulgerului omul nu poate decât să se cutremure.

O nespusă teamă le cuprinde și pe femeile purtătoare de mir, venite în zorii zilei de duminică la mormântul lui Iisus. Nu doar chipul îngerului, ci și vorbele lui sunt șocante.Iar prima reacție umană, firească este fuga.

Atunci când sacrul, definit de Rudolf Otto ca „mysterium tremendum” se manifestă, omul rămâne fără grai. Și înspăimântat.

E frica și muțenia care-l cuprinde pe Zaharia în Templu (Luca 1,20). E spaima lui Moise dinaintea Rugului aprins (Ieșirea 3,6)...

Este nevoie de un răgaz pentru a te dezmetici, pentru a-ți veni în fire, pentru a înțelege și accepta. Și, mai ales, e nevoie de credință.           

Credința și teama sunt antinomice; raportul dintre ele este invers proportional. De aceea, nu întâmplător, unul dintre cele mai frecvente îndemnuri biblice este„nu te teme/nu vă temeți”. Potrivit unei numărători, ce ia în considerare toate ocurențele, acest îndemn apare de 366 de ori în Sfânta Scriptură.

Suntem așadar chemați ca zi de zi să ne biruim teama, să luptăm împotriva fricii cu armele spirituale ale credinței.

De altfel, eliberarea de teamă este condiția sine qua non a oricărei acțiuni curajoase, responsabile. Curajul nu înseamnă însă absența fricii (adesea o manifestare patologică), ci victoria asupra acesteia.

Celebrul psiholog William James observa faptul că sfinții sunt eliberați de inhibiții; iar dintre acestea cea mai redutabilă este teama. Și e firesc: viețile celor pentru care Dumnezeu reprezintă „axul” central sunt întotdeauna marcate de curaj și libertate.

 Din păcate, adeseori resortul multora dintre acțiunile noastre este frica. Căci, s-o recunoaștem deschis, ne temem: ne temem pentru siguranța noastră și a celor pe care îi iubim; ne temem pentru imaginea pe care și-o fac ceilalți despre noi, ne temem de nereușită, de boală, de moarte.

Fricile noastre sunt cele care ne țin captivi și până când nu reușim să le „exorcizăm” nu putem fi cu adevărat liberi.

Iar majoritatea păcatelor încep cu teama: teama de a iubi, teama de celălalt, „teama” de Dumnezeu...

Frica, mult prea omeneasca frică, este cea care le-a împiedicat inițial și pe cuvioasele femei mironosițe să aibă reacția potrivită la vestea Învierii. Dar acea frică nu a avut ultimul cuvânt. Cum am fi aflat oare despre această întâmplare dacă cele trei femei nu și-ar fi venit în fire, dacă nu și-ar fi redobândit încrederea, dacă nu s-ar fi eliberat de teamă, dacă nu ar fi mărturisit?

În lumina acestei întâmplări se cade să ne întrebăm și noi:

Oare cum ar arăta viețile noastre dacă ne-am elibera de anxietate și frică?

Oare cum ar fi dacă ne-am încredința pe deplin viitorul (inclusiv cel post-mortem) în mâinile lui Dumnezeu?

Și, mai ales, oare cum am trăi dacă am fi convinși, din adâncul inimii, că Hristos a înviat?