Despre trădare întru luare-aminte

Iuda[1] este o scriere „de raniță", nu „de sertar", cum sublinia Florin Dobrescu cu prilejul lansării cărții din 19 prier 2024 la sediul Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu" pe care o conduce[2]. În momentele de răgaz, dar mai ales în nopțile de iarnă, cînd iernile de altădată transformau codrii seculari ai țării – îndeosebi pe cei din munți – în cetăți inexpugnabile, eroul[3]își deschidea ranița, în care, pe lîngă merinde, avea Biblia și două caiete. În acestea compusese o narațiune unde se imaginase contemporan al lui Iisus Hristos Cel vîndut de Iuda Isacrioteanul pentru 30 de arginți; așadar, tema cărții e trădarea.

Citesc pe coperta a patra o motivație reluată din mica biografie din finalul cărții: N-am scris cu gîndul să mai adăugăm vreo lovitură omului despre care Iisus a spus că „era mai bine să nu se fi născut",[ci] am căutat să înțelegem pe vînzătorii de frați și de idealuri, care ne-au salutat cu intenții ucigașe pe noi, cei de-atunci. Am urmărit să pătrundem în tenebrele unor astfel de suflete, ale unor oameni care, pentru arginți, favoruri și ambiții deșarte, erau în stare să-și vîndă fratele, consăteanul de lîngă ei. Nu pe Iuda din Cheriot am vrut să-l detest, ci pe acela posibil de lîngă noi. Unii dintre semenii noștri poartă în[sufletele] lor înclinația spre vînzare de frate și de ideal, chiar dacă nu au ocazia s-o înfăptuiască; ei seamănă cu unii cîini ce poartă virusul turbării îi ei, fără să se îmbolnăvească. Scopul nostru a fost ca acești oameni să ia aminte!  Grele fraze! Dureros de actuale, din păcate! Doar că, personal, mă tem că ele nu vor ajunge niciodată la cunoștința și conștiința (cîtă mai există!) iudelor; acești ipochimeni își văd de calea lor tenebroasă semănată cu ghimpii satanici păruți flori; așa încît aviz potențialelor victime!

Cartea e concepută în douăsprezece capitole, precedate de Nota editorului semnată de Florin Dobrescu și o Introducere a lui Ion Gavrilă Ogoranu și urmate de biografia Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006)//(acest text a apărut la finalul primei ediții, în 2008). Din Introducere aflu:Lucrarea de față a fost scrisă la munte în postul Paștelor anului 1954, în două caiete care au fost date spre păstrare profesorului Remus Budac. Printr-un concurs nefericit de întîmplări, manuscrisul împreună cu alte două caiete deținute de profesor au căzut în mîinile Securității. După 1990 am încercat să recuperez acest manuscris. [...] Într-un dosar am găsit că Securitatea nu numai că n-a distrus manuscrisul, dar l-a și fotografiat pagină cu pagină.[...] Fotografiile erau șterse parcă de apă și se vedea foarte neclar.[...] Nu erau așezate în ordinea în care au fost scrise, ci erau numai pagini disparate. [...] Din lucrare lipseau episoadele de început și de la sfîrșit [...] (p. 7).  

Este o scriere sapiențială, cu textul biblic proaspăt recitit, fiindcă: În acele timpuri cînd ne aflam la munte, obișnuiam ca meditație să-L urmăm pe Iisus[4] pas cu pas în cei trei ani și jumătate [pe] care i-a petrecut în lucrarea Sa mesianică pe pămînt (p. 7).

De pildă, comentînd minunea hrănirii celor circa cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii (cf. Matei 14,13-21; Luca 9, 12-16), sau patru mii (cf. Marcu 8, 1-9) autorul reține un detaliu existent doar la Sfîntul Evanghelist Ioan (cf. 6, 9): Andrei, fratele lui Simon Petru, a completat: „este aici un băiețel[5] care are cinci pîini de orz și doi pești". // Cît de mari vor fi fost peștii băiatului nu putem ști, dar pîinile sigur erau mici, căci cele mari nu se coc.Bun știutor al treburilor gospodărești tradiționale, după cum reiese din observația redată, Ion Gavrilă Ogoranu se dovedește și un atent cititor al Evangheliei:

Ceva interesant:[6] nici Andrei nici Iisus nu-și pun problema dacă posesorul pîinilor e dispus sau nu să le vîndă sau să le dăruiască. Andrei vorbește de parcă s-ar putea dispune de pîinile băiețelului, iar Iisus ca și cînd problema era rezolvată. Această încredere este o mare apreciere dată de ucenic și de Domnul pentru sufletul tînăr. Amîndoi erau siguri că băiețelul nu se va tîrgui[7]și că nu va profita de situație. În fața lui Iisus, tinerețea e darnică, jertfitoare, fără să se tîrguiască (p. 55). Conduita aceasta față de curăția noilor generații este cuprinsă și în cunoscutul îndemn evanghelic: Lăsați copiii să vină la Mine (Luca 18, 16).

Meditînd la condiția umană schimbătoare și preocupată mai ales de satisfacerea intereselor materiale, autorul ne îndeamnă cu dreptate: să nu judecăm lumea din jurul lui Iisus prea aspru, că nici noi nu sîntem mai buni. Dacă am renunțat la utopia de a cere pîine fără muncă, nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu numai și numai în scopuri pămîntești. Să ne crească holdele, vitele și porcii, să ne scape de apă, de foc și de hoți. Să ne dea, să ne dea și iar să ne dea, nouă și numai nouă. Și să nu ne aducă Domnul o pagubă în mîndria și averea noastră, că îndată nu mai vrem să știm de El. Întocmai ca gadarenii, care văzîndu-l pe îndrăcitul vindecat, cu teamă L-au rugat să iasă din hotarele lor. Avem și noi porcii noștri trupești și sufletești în care nu vrem să Te amesteci. Nu ne aduce pagube în ei și mustrări de conștiință în suflete (p. 58). Sînt fraze vădind îndelungi exerciții introspective conducînd la smerenia creștinească omniprezentă în rugăciunile zilnice, între care aceea a Sfîntului Efrem Sirul specifică Postului Mare conține binecunoscuta cerere din starea a treia: [...] Doamne, Împărate, dăruiește-mi [...] să-mi văd greșelile [...] și să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat ești în vecii vecilor.

Încă un exemplu din care răzbate și mai clar stilul cronicăresc-pedagogic prilejuit de intervenția naivă a mamei ucenicilor Iacov și Ioan pentru a cere locuri bune pentru fiii ei, anume: unul de-a dreapta și altul de-a stînga tronului împărătesc (cf. p. 81):

Slabă și nevolnică fire omenească, cît[sic!] de greu e să-ți depășești sfera ta pămîntească. De două mii de ani n-ai învățat nimic din pilda apostolilor înainte de învierea lui Iisus, cu toate că mîndria a fost socotită cel dintîi păcat capital. //

[...] Pe cîți din[tre] oameni nu-i prinde sfîrșitul alergînd după deșarte fantome pămîntești, după fum și parfum de mărire. Și asta la un pas de groapă. Cred că am putea adăuga la pătimirile[8] Domnului și această suferință cauzată de nepriceperea celor din jurul Lui. Și totuși Iisus nu se supără. Îi privește cu milă. Milă pentru nevolnica fire omenească(p. 82).

Portretizarea morală a lui Iuda e preocuparea principală a naratorului. Faptele și gîndurile trădătorului urmează firul evanghelic, începînd din capitolul al doilea Cheriotul Iudeei, unde, copil, el apare în preajma Sfintei Familii în drum spre Ierusalim, pentru a celebra Paștile, oferind un foarte modest loc din grădina părintească drept adăpost pentru noapte: măsliniu la chip, cu ochi pătrunzători, adînci, negri, cu păr cîrlionțat (p. 23). Deocamdată apare ca un colecționar pasionat de noi monede, precum cele găurite libiene abia apărute, pe care le cîștigase copilul Iisus muncind în locul tatălui adoptiv. Nu-L înduplecă să i-i cumpere, fiindcă Fiul Mariei vrea să-i doneze templului. În continuare, recurgînd la stilul indirect liber și mai ales la monologul interior, prozatorul dovedește remarcabile abilități psihologice înfățișîndu-l pe Iuda: plin de sine și disprețuitor față de semeni: „Oare[9] din ce pricină m-a ales pe mine [printre cei doisprezece] înaintea altora? Desigur că are nevoie de mine. Nu sînt eu cel mai cizelat dintre toți? Nu vorbesc eu limba cea mai aleasă? Nu mă port eu după cele mai stricte maniere elegante ale clasei înalte din Ierusalim? Față de mine, ceilalți nu sînt decît niște pescari neciopliți la vorbă, la port[10] și în obiceiuri (p. 44); fire pragmatică și profitoare: ca om prevăzător, el vedea latura practică a faptelor lui Iisus și le socotea prin prisma interesului său[11]:

– Da![12] își zicea de fiecare dată, tot mai convins. Da! Acesta are puterea să ajungă împărat (p. 52); lacom și opac față de valoarea minunilor pe care le făcea Iisus Hristos: Nu mai puțină bucurie avu Iuda în ziua înmulțirii pîinilor, căci nimeni altul ca el nu era în stare să aprecieze valoarea practică a noului mod de a fabrica pîinea. Îi părea numai rău că nu li se ceruse totuși un preț cît de mic pentru fiecare bucată (p. 57); incapabil să înțeleagă parabolele Mîntuitorului și minunile vindecărilor Sale: străine i-au rămas predica de pe munte și pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Cu ce l-ar fi ajutat la vistierie să știe toate acestea? De altfel, atîta predică și vindecarea tuturor prăpădiților lumii, ca bunăoară vindecarea celor zece leproși, dintre care nouă nici n-au venit măcar să zică un mulțumesc, i se păreau[13]lui Iuda pierdere de vreme (p. 59); egoist, rob al celor lumești, mînios și hulitor: ar fi acceptat el și o scamatorie cu moarte și înviere, dar pentru o adevărată împărăție, lumească și cu vistierie. Dar pentru o împărăție în inimi, pe care nu o vezi, nu! Pentru asta nu se merită[14] să-ți rupi sandalele și să-ți pierzi zilele prin arșiță după Acest „amăgitor"[15]. [...] Rămas singur, își dădu frîu liber la toată mînia adunată împotriva „amăgitorului". Prea l-a înșelat în așteptările sale. Ieri, alaltăieri Îl socotise „nebun", că numai un nebun aleargă după moarte, cînd cu puterile Sale putea fi împărat. Dar dacă ești nebun, nene, mergi de te omoară singur, dar lasă-mă pe mine în pace! De acum Iuda ajunse la părerea că nu era numai „nebun", dar și „amăgitor", Care nu voia să moară singur, ci să tîrîie și pe alții după El.[16](pp. 83, 84); viclean, meschin și delapidator: de ce să pleci cu mîna goală? Mîine, poimîine vin Paștile[17]și în pungă se adună bani frumușei. Ba, dacă ești băiat deștept, mai poți sorbi de la unul și de la altul în numele Lui. Apoi îți iei punga și să ne vedem mai rar, Nazarinene. În judecată știu că nu mă chemi (p. 85); în fine, vînzător îngîmfat pozînd în salvator al Sinedriului aflat în impas: acum vă pot da un raport complet despre Iisus Nazarineanul și pericolul public ce-L reprezintă pentru Israel. [...] Credeam că putem conlucra pentru înlăturarea răului tocmai pentru că am fost cu El trei ani și cunosc situația mai bine decît oricare. Aș [contribui][18],aș putea să-L demasc ca pe un impostor în fața publicului, aș vorbi în Templu [...] Treizeci de arginți este prețul pentru cel mai slab sclav. Și nu cred că lucrul acesta îl poate face altcineva mai bine decît mine. Sînt singurul care vă poate ajuta (pp. 105-106).

Portretul colectiv al Sinedriului – arhierei, farisei, saduchei, cărturari și bătrîni ai poporului – este creionat realist: Veniră [la Templu] chiar cu noaptea-n cap ca să apuce locurile cele mai de frunte la sfat. Se ploconeau pînă la pămînt unii în fața altora, se lăudau, aruncîndu-și cele mai frumoase vorbe unii altora, deși în fond de-abia se puteau vedea în ochi. De multe ori se puteau zări pe furiș căutături de invidie și dispreț aruncate unii altora(p. 96). În afara celor agreați de Caiafa, tartorul cel mare, existau și din mai mari care care crezuseră în Iisus – mai precizează naratorul –, care făceau parte și din Sinedriu, ca Iosif din Arimateea, de exemplu; pe aceștia Caiafa avu grijă să nu-i cheme la sfat. Alții, știind în ce pricină erau chemați, găsiră cel mai cuminte lucru să stea acasă, iar alții din cei ce se duseră preferară să tacă, să nu primească și ei un răspuns ca altădată Nicodim, căruia i s-a spus să cerceteze Scripturile și să vadă că din Galileea nu s-a ridicat niciodată vreun proroc. Erau din rîndul căldiceilor care voiau să umble în două luntri, temîndu-se să nu pătimească ceva pentru credință. Și doar n-aveau cine știe ce de pătimit, doar riscul de a fi dați afară din Sinagogă(p. 98). E o prezentare parcă a fostei mari adunări naționale din vremea defunctului regim sau a actualului parlament!     

Caracterul sapiențial al micului roman reiese bine din intervențiile auctoriale interogativ-retorice la persoana întîi: [...] Doamne, de cîte ori nu Te drămuim și nu Te cumpănim și noi ca și Iuda? De cîte ori nu-Ți dăm cu avans jertfele noastre nevrednice? De cît ori nu ne îndeplinim datinile noastre bătrînești sau îi ajutăm pe săraci nu cu gîndul la sărăcia lor sau la Tine, ci cu gîndul la folosul nostru? Și de cîte ori nu Te dorim o unealtă a nebuniilor noastre și de cîte ori nu plutim în zbor de trufie, alături de Iuda pe deasupra prăpăstiilor? (p. 66).

Comportamentul fariseilor și al mai marilor iudeilor stîrnește naratorului meditații îndreptățite: Ne întrebăm și astăzi cum de-a fost posibil ca, în fața atîtor minuni și fapte clare ca lumina zilei, ei n-au fost capabili să se îndrepte și să recunoască adevărul? Nu, pentru că nu-i interesa adevărul. Le era indiferent dacă Iisus era sau nu era Mesia. Îi interesa numai persoana lor și cît pot trage foloase de pe urma lui Mesia. De aceste Paști îi durea mai mult ca oricînd de ei. Poporul, pe care îl disprețuiau, de altfel, se ducea tot mai mult după Învățător, nebăgîndu-i în seamă. Simțeau că de nu-L vor doborî pe Nazarinean, totul e pierdut pentru ei și de aceea se hotărîră să facă totul de aceste Paști. [...] Cei veniți aduceau vești care mai de care mai alarmiste despre vorbe și fapte de-ale Tîmplarului și de[spre] noi rătăciri ale norodului. Dintre toate, proaspăta înviere a lui Lazăr din Betania îi tulbura cel mai mult (pp. 95-96).

Despre alegerea ucenicilor fideli ai Mîntuitorului, prozatorul scrie: Intelectualii vremurilor de atunci au avut mai puțină tărie de suflet decît prostimea, reprezentată de pescarii galileeni (p. 98). Generalizînd, înțeleptul patriot aflat în pragul examenului de licență ce-a ales curajos, la vremea cuvenită, a se opune ferm tăvălugului ideologic sovietic, adaugă imediat șfichiuitor: Și se pare că-i ceva caracteristic intelectualității tuturor vremurilor, de a se bălăci în lașitate în fața oricărei noi răscruci de istorie unde se pune categoric întrebarea: „pe-aici sau pe-acolo?" În timp ce oamenii simpli, copiii și tinerii cu sufletul curat, neîmbîcsit de savantlîc zadarnic și caraghios, sînt în stare să se decidă repede și pentru totdeauna, cu orice risc, pe ce drum să apuce (p. 99).  

Găsesc între aceste popasuri meditativ-interogative exemplare și o încercare de răspuns la o dilemă pe care teologii n-au soluționat-o încă: Azi ne punem întrebarea: De ce s-au săvîrșit minuni și semne prin Iuda, dacă inima și cugetul[19] lui nu erau curate[20] și sufletul lui era plin de păcate? Ne mirăm și totuși este așa. Dumnezeu nu face minuni numai prin sfinții Săi, ci și prin păcătoși. Nu minunile arată sfințenia, ci alte însușiri. Minunile făcute de om nu-i aduc acestuia niciun merit. La judecată nu se va putea lăuda cu ele, ba se poate ca un făcător de minuni să intre în iad. Iisus i-a avertizat:

– „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în numele Tău? Atunci le voi spune curat: niciodată nu v-am cunoscut. Depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelegea!"(pp. 64-65).

Sfîrșitul lui Iuda e pregătit cu multă atenție, în detaliu: stările sufletești întunecate satanic ce-l conduseseră la blasfemie și trădare evoluează vijelios, ajungînd la înțelegerea că nu doar scoaterea din Templu și defăimarea lui Iisus o urmăreau înverșunați arhiereii, ci chiar moartea Lui:

Se întîmplase ceva la fel de rapid și[de] ciudat în sufletul lui Iuda. În timp ce Iisus răspunse Marelui Preot, primise lumină, un văl păru că se desprinse și începu să gîndească limpede. Învățătorul în bunătatea Lui trimise ultime licăriri de înțelepciune în sufletul lui întunecat, ca      să-l atragă spre lumină.

Iuda admise în sfîrșit că Nazarineanul niciodată nu promise nimănui o împărăție în lumea aceasta, iar acum în fața amenințării morții le dezvălui tuturor că va fi văzut la dreapta puterii lui Dumnezeu, deci pe tron împărățind, dar nu aici în lumea văzută. „Deci El nu m-a înșelat, ci eu  m-am înșelat singur, nepricepînd vorbele Lui."[21] Iuda deveni dintr-odată cît se poate de convins că Nazarineanul nu era vinovat de moarte. Realiza cît se poate de clar acest lucru.

Scărpinîndu-și nervos bărbia, șopti ca pentru sine:

– Dacă nu-L trădam, ei nu L-ar fi prins. Și dacă L-ar fi prins fără știrea mea, nu eram eu vinovat de sîngele Lui... (pp. 122-123).

Amintindu-și dușmănia dintre Haman și Mardoheu din Cartea Esterei, unde finalul ilustrează proverbul românesc cine sapă groapa altuia cade-n ea, Iuda raționează: „dacă Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, după cum a zis și după cum par a dovedi semnele acestea [între timp întunericul din miezul zilei și cutremurul îngroziseră poporul iudeu și confirmaseră Adevărul pînă și unui sutaș roman!], eu care L-am vîndut spre pierzare și-am început să cad, voi cădea definitiv înaintea Lui. Am pățit ca Haman, ba mult mai rău decît el. Haman s-a pus cu un iudeu de rînd, eu m-am pus cu Fiul lui Dumnezeu. Dacă Haman a căzut, eu cu atît mai sigur voi cădea!" (pp. 138-139).

Pentru a ajunge la o asemenea judecată dreaptă, lui Iuda i-a venit în ajutor lumina înțelegerii prin mila Fiului lui Dumnezeu Cel condamnat și ucis pe nedrept, așa cum a intuit și a scris eroul anticomunist în timpul Marelui Post al Paștilor din 1954.

La rîndul meu, din voia Proniei, meditînd la tema trădării în vremea Marelui Post al lui 2024 aș afirma că această milă divină întru limpede înțelegere s-ar părea a le fi lipsit nenumăraților trădători pe care i-a menționat Istoria românilor, de la anonimul care a arătat legionarilor lui Traian cărarea secretă ce ducea la Sarmizegetusa, pecetluind înfrîngerea lui Decebal, la trădătorii din pricina cărora au căzut Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Sfîntul Constantin Brâncoveanu, continuînd cu lunga listă a delatorilor care au pe conștiință pe miile de deținuți politic și pînă la trădătorii care au pus și pun voios și neobosit în practică jefuirea sistematică a țării începînd din 1990, sub pretextul mai întîi al unei așa-zise „tranziții", mai apoi sub acela al „modernizării și alinierii la standardele europene"!

Mă rog, așadar, Sfintei Treimi, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, Arhanghelului Mihail, Sfinților Martiri Brâncoveni să lumineze mințile tuturor semenilor noștri ademeniți de vrăjmaș și să ia aminte la cea mai grea osîndă pe care a primit-o Iuda Iscarioteanul spre a nu-i călca pe urme! Trădarea de neam și de țară nu numai că nu poate avea îndreptățire, necum vreun preț, dar este imprescriptibilă și nu poate fi spălată prin sinucidere! Creștinește, doar mărturisirea greșelii urmată de căința sinceră constituie leacul veritabil!

București, 27 prier – 4 florar 2024

Mihai Floarea