„Există un soi de forțe malefice pe-aici.”

Șeriful Truman, în serialul Twin Peaks

Știrea privind bătrânele doamne elvețiene care și-au acuzat cu succes țara mumă că nu le prelungește sine die senectutea a făcut înconjurul lumii – sau, cel puțin, a acelor segmente de planetă cărora le pasă ce mai spun judecătorii de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO). Ca mai toate știrile venite din Noua Utopie, și aceasta este un amestec de absurd, ridicol și amenințare.

Primul lucru la care m-am gândit aflând de pocinog a fost: Elveția?! Țara în care, vorba ceea, (în caz că ai vrea, se presupune) „mănânci de pe jos”?

Singura țară din câte am văzut eu unde până și graffitti (cele trei, depistate cu dificultate sub o pasarelă și pe un picior de pod) sunt bej, ca să nu tulbure armonia?

Țara munților perfect amenajați pentru drumeții, a lacurilor de cristal, a veșnicei neutralități și a băncilor ferite de ochiul muritorilor de rând?

Twilight zone

O amintire mi-a întrerupt mirarea. Eram la Zürich; vară, după-amiază târzie, pe o terasă, la un cap de bulevard care se vărsa în malul lacului. Terasa era umbrită de copaci înalți, cu frunza deasă; lumină crepusculară, înșelătoare. Liniște. La distanță de câțiva zeci de metri, scăldați încă în soarele pieziș, turiștii se grăbeau să-și cumpere bilete la ultima cursă a vaporașului din acea seară.

Deodată, muzica a fost dată mai tare – un potpuriu anodin care cursese până atunci în surdină - și, de la mesele alăturate, s-au ridicat vreo opt-zece cupluri care au început să danseze, doi câte doi.

Erau oameni în vârstă, evident localnici – veneticii, ca și mine, rămăseseră pe scaunele lor, perplecși. Oamenii dansau puțin mecanic, puțin stângaci, puțin absent, fără vreun chef aparte.

Păstrau o distanță regulamentară între piepturi și priveau în gol, ca-n transă, peste umărul partenerului. Din când în când, țopăiau un pic pe loc, fără prea multă convingere.

Închipuiți-vă un dans pe un hibrid de Kraftwerk cu Gföller Marsch, doar că pe fundal răsuna ceva din zona Engelbert Humperdinck.

Preț de o clipă, m-am uitat speriată în jur; poate reușise, în sfârșit, CERN să deschidă accidental un portal către o altă dimensiune și ajunsesem în Loja Neagră din Twin Peaks.

Scena mi-a revenit lămuritor în minte văzând fotografia venerabilelor doamne – cu media de vârstă, potrivit relatărilor de presă, pe la 73 de ani – care au decis să-și dea în judecată guvernul pentru că le amenință cu moartea prematură neluând măsuri ferme și imediate de curățare a aerului alpin. CtEDO le-a dat dreptate.

Poate că judecătorii au vrut musai să salute acest semn nemaisperat de vitalitate într-o țară în care – grație legislației „progresiste” care permite „sinuciderea asistată” încă din 1941 - se face mult „turism suicidal”.

Eroi au fost...

Și-apoi, se simțea nevoia ca „schimbarea climatică” să primească noi eroi.

Biata Greta nu mai prididea. Deja transpira abundent pe sub căciulița ei de lână aspră – mă mănâncă fruntea de câte ori o văd. Iar codițele ei, odată împletite atât de strâns că te ustura scalpul numai să-ți închipui, începuseră să se cam pleoștească. 

De înțeles – după atâtea curse ecologice cu avionul dintr-un colț în altul al planetei, după atâtea întruniri la nivel înalt la care să se facă vânătă de nervi și dificultăți de exprimare, după atâta învățat pe de rost aceleași propoziții și după atâtea arestări zâmbitoare sub ploaia de flashuri a jurnaliștilor prezenți, din întâmplare, în hoarde, de câte ori eroina este reținută, fulgurant, de autorități, pe vreun câmp, prin vreo mocirlă, pe la vreo mină părăsită.

Iar Noua Utopie are, orice s-ar spune, un talent extraordinar în a-și alege eroii. Duse sunt vremurile lui Robin Hood, ori ale lui Zorro – frumos, galant, cu masca la ochi, nu la nas și gură - care luptau pentru popor.

Adică, efectiv făceau pentru popor ce cerea acesta, culmea!, iar nu vreo idee a lor particulară despre ce-ar fi vrut poporul, dar, prost fiind și neștiind să se exprime, vocifera în sens contrar.

Dusă e chiar și epoca lui Superman, care nu era chiar om-om (deja, la vremea lui, oamenii neîmbunătățiți cu vreo criptonită nu mai puteau face mare lucru) și – contrar tuturor eroilor populari de până atunci ai omenirii - colabora cu autoritățile, salvând pisicuțe din copaci.

Duse sunt mesajele de îmbărbătare de odinioară, când, în situații de criză, oamenii erau îndemnați la curaj - vitejie, chiar - loialitate, rezistență îndârjită, altruism (vezi Churchill).

Acum, mesajele sunt, în rezumat: Fie-vă frică, fie-vă foarte frică, abandonați-vă aproapele pentru „rețeaua virtuală”, faceți sport pe canapeaua de acasă, cu ochii în ecran, dați-vă cu dezinfectant și luați un bulin la fiecare trei minute.

Mai important: obligați imensa majoritate să vă înghită ideile, să sucombe în fața fricii voastre, să vă accepte paranoia și idiosincraziile, ba chiar și bolile mintale, să se conformeze -  fie că vorbim de izolare, de injectare, de omorât vaci și de distrus culturi agricole, ori de mâncat gândaci.

Eroii propuși azi de Noua Utopie sunt, de fapt, niște biete victime. Ale propriilor părinți, îndrăznesc să cred, într-un acces atipic de generozitate, în cazul Gretei - care era minoră când s-a lansat, fără niciun sprijin vectorial masiv, vizibil de pe Lună, în cruciada ei planetară, care a propulsat-o până la ONU și, mai important, la Davos.

Victime ale manipulării din partea unor ONG-uri, în cazul bătrânelor alarmate că viața în paradisul lor terestru poate avea un sfârșit - cel puțin după afirmațiile presei „de centru-dreapta” elvețiene, care, a doua zi după decizia CtEDO, a calificat soluția drept absurdă, în timp ce cel mai mare partid elvețian, tot „de dreapta”, a amenințat cu retragerea Elveției din Consiliul Europei. Vârstnicele neliniștite au fost descrise ca niște bieți pioni ai lobby-urilor „de mediu”.

Se pare că elitele Noii Utopii nu au aflat de la inteligența excesiv de artificială care le ghidează că arhetipurile continuă să funcționeze bine-mersi în sânul maselor și, ca atare, victimele slabe, dar bine și amplu susținute de agenda oficială, nu conving pe nimeni în rolul de eroi.

Dar, probabil, nu au găsit încă un bărbat tânăr, curajos, inteligent și integru (ca Djokovic, de exemplu, în toiul plandemiei) care să-și rupă cămeșa de pe pept de frica dioxidului de carbon, așa că o țin langa, alăturea cu drumul, alternând între Asperger’s și Alzheimer’s, spre consternarea noastră.

Activism fără limite - de vârstă ori altminteri

În fine, pregătită să le compătimesc pe bietele bătrâne duse de nas de haștagii meteorologiei, am cercetat un pic. Aflu că reclamantele nu erau chiar orice băbuțe mânate de ONG-uri jos în vale de pe versanții Alpilor, prin ceața de gaze produsă de turmele de vaches qui rient , să apere planeta.

Ele fac parte dintr-o asociație numită KlimaSeniorinnen care, înainte de a se adresa CtEDO, s-a luptat șase ani de zile prin instanțele elvețiene – care le-au trimis la o plimbare lejeră pe pajiștile din împrejurimi, spunând că, da, o fi „schimbarea climatică” o chestie care poate afecta sănătatea, dar nu pe cea a femeilor în vârstă, în mod particular. În plus, astfel de măsuri se iau la nivel politic, nu în instanțe.

Soluție de bun simț care nu le-a mulțumit deloc pe vajnicele senioare, care au plecat cu jalba-n băț mai departe, la Strasbourg.

Nu poți să nu admiri atâta energie la niște femei de-o vârstă. Eu aș fi sucombat de stres din primul an și aș fi preferat să mai respir pe o nară, măcar, aerul montan, decât să mă lupt pro-morile de vânt.

Dar nu și Elisabeth Stern, una dintre amazoane, care este activistă, pentru diverse cauze nobile de dimensiuni globale, încă din anii șaptezeci. Ori co-președinta asociației, Anne Mahrer, fost consilier național al Partidului Verde din Elveția.

În plus, asociația a fost susținută la Strasbourg de organizații majore, ca Greenpeace și Client Earth, iritate că, la referendumul din 2021, elvețienii au cam respins politicile Net Zero.

Avocatul care a susținut plângerea la CtEDO menționa chiar că aceste referendumuri pun mari probleme și că „democrația” trebuie să însemne satisfacerea „drepturilor individuale” chiar și acolo unde majoritatea se opune (!).

La rândul său, Client Earth este susținută de o rețea de alte organizații bine finanțate (Children’s Investment Fund Foundation, European Climate Foundation) dar și de miliardari individuali care nu mai pot de grija băbuțelor din Alpi.

Pe partea cealaltă, în sprijinul Elveției au sărit, la CtEDO, mai multe state europene, printre care și România.

Treizeci și trei dintr-o lovitură

Frumos, veți spune; poate chiar neașteptat. Ce treabă are România cu Elveția și ale ei bătrâne activiste?

Are o treabă de context. În același timp cu cauza KlimaSeniorinnen, CtEDO mai avea pe rol două alte plângeri similare. Una împotriva Franței, respinsă pentru că reclamantul nu și-a dovedit statutul de victimă. A doua, împotriva Portugaliei și a altor treizeci și două de țări, printre care și România.

Această din urmă plângere a fost formulată de patru copii și doi tineri adulți din Portugalia, speriați de efectele incendiilor forestiere care le-au afectat vecinătățile în 2017, pe care le-au pus pe seama „încălzirii globale”, cauzate, la rândul ei, de faptul că guvernul portughez și alte state europene nu reduc emisiile de gaze cu efect de seră și nu mai termină odată cu combustibilii fosili.

Printre pârâte s-au numărat și Rusia, Turcia și Ucraina – în acest ultim caz, fiind evident că urgența numărul unu la Kiev este regenerarea ecologică a planetei și interzicerea emisiilor toxice de la avioanele F-16.

Cererea a fost respinsă tocmai pentru că tinereii aveau ambiții prea mari (extrateritoriale) și nici nu îndepliniseră condiția de a se adresa, întâi, instanțelor de-acasă.

Sigur că nici acești șase inocenți portughezi nu au fost de capul lor pe la Strasbourg. Lor li s-au alăturat nume grele: Save the Children, Amnesty International, Greenpeace, Climate Action Network Europe etc., dar și Global Legal Action Network (GLAN), o organizație de avocați care lucrează pe tot globul în astfel de cazuri „de agendă”, sub stindardul „Justice Beyond Borders” (un fel de „justiție fără frontiere”, ceea ce poate explica de ce au formulat plângerea fără nicio considerație pentru chestiuni de admisibilitate, dar cine suntem noi să criticăm).

Cunoscând câte ceva despre profesia de avocat, mi-am zis: avocați internaționali plătiți de șase puștani, fie ei și portughezi? Nu, de bună seamă. Raportul de activități al GLAN pe 2022-2023 arată venituri de aproape 1,5 milioane de dolari, primiți de la donatori ca Open Society, Climate Case și, mai ales Avaaz, altă super-organizație globală care declara, în 2022, venituri de 27 de milioane de dolari, din surse anonime.

Printre activitățile sale, Avaaz se mândrește cu „eforturi de a determina acțiune politică globală cu privire la criza climatică, în linie cu ce ne spune știința că trebuie să facem”, inclusiv „campanii pentru încheierea unui tratat global de gestionare a renunțării treptate la petrol, cărbune și gaz”.

Cum? Printr-o„combinație de promovare la nivel înalt, mișcări de masă ale tinerilor și activismul membrilor”, dar și „presiune publică”.

Avaaz enumeră printre realizările sale din 2022: „anunțul făcut de Uniunea Europeană privind un program mai ambițios de reducere a emisiilor”, precum și „promovarea la nivel înalt, în cadrul Uniunii Europene, a unui pachet legislativ ambițios pentru climă, cu politici puternice, inclusiv stabilirea unei ținte de reducere a emisiilor la 65% până în 2030”.

Agenda Noii Utopii

Exemplele de entități care, din spatele unor bătrâne elvețiene, ori al unor tinerei suedezi, portughezi ori de aiurea, luptă pentru a instaura Noua Utopie pot continua mult și bine. Eu nu am făcut decât să lecturez în diagonală rapoartele de finanțare și activități ale câtorva dintre organizațiile implicate mai mult sau mai puțin direct în seria de dosare „climatice” de la CtEDO.

Că este vorba de un efort global, e limpede. Că el este susținut financiar de miliardarii „filantropi”, așijderea. Teoriile despre unde vor să împingă omenirea abundă; indiciile, la fel.

Agenda ONU pentru 2030, cu ale sale 17 „țeluri de dezvoltare sustenabilă” (Sustainable Development Goals – SDG) e o colecție de astfel de indicii – în toate domeniile vieții omenești, de la securitatea alimentară la educație și de la piața de muncă la afaceri; SDG 13 se referă în particular la mediu.

Încercând să ne facem drum prin hățișul de cuvinte, aflăm din SDG 17 că ONU își propune „întărirea parteneriatului global pentru dezvoltare sustenabilă, suplimentat de parteneriate între multiplele părți interesate (multi-stakeholder partnerships)... pentru a susține țelurile dezvoltării sustenabile în toate țările”.

Ce înseamnă multi-stakeholder partnerships aflăm dintr-un document al Consiliului Economic și Social al ONU (ECOSOC): parteneriate între corporații, ONG-uri, guverne, ONU și alți „actori” (unii dintre ei la propriu, presupun).

Dacă nu vă simțiți reprezentați în această selectă adunare, este pentru că nici nu sunteți – cu excepția cazului în care faceți parte din vreo corporație majoră ori vreun ONG ales pe sprânceană, sau, în caz extrem, considerați că guvernul sau ONU lucrează pentru interesele dumneavoastră.

Aceste „parteneriate” ar lucra pentru crearea „stabilității macroeconomice” necesare realizării țelurilor Agendei ONU 2030 – asigurându-se, printre altele, că balanța de plăți a statelor creează „spațiu fiscal” pentru acomodarea „dezvoltării sustenabile”.

Or, „schimbarea climatică” este considerată o problemă financiară, economică și socială gravă (o „urgență”, chiar), astfel că statele trebuie să creeze „spațiu fiscal” și pentru rezolvarea acestei chestiuni.

Dacă vă întrebați, ca și mine, ce înseamnă „spațiu fiscal”, aflați că nici Departamentul de Afaceri Economice și Sociale al ONU (UN-DESA) nu știe exact; în esență, este vorba despre bugetul pe care țările trebuie să-l aibă la dispoziție pentru a satisface țelurile Agendei. (Recomand excelentul articol al lui Ian Davis și Whitney Webb pe subiect .)

Și-acum, să revenim la băbuțele noastre. Deci: CtEDO condamnă o țară la plata de despăgubiri pentru încălcarea unor drepturi individuale. Plățile se fac către reclamant. În cazul discutat, Elveția a fost obligată la plata a 80.000 de euro către KilmaSeniorinnen.

Înmulțiți astfel de sume cu cât doriți, pentru că, teoretic, orice cetățean poate face astfel de plângeri împotriva statului. De altfel, se estimează că urmează un val de astfel de cereri.

Ne putem imagina un punct în care statul nu mai face față obligațiilor sale „de mediu” și are nevoie de ajutor. Un ajutor care poate însemna creșterea taxelor pentru cetățeni sau îndatorare. Dar nu-i nicio problemă; Banca Mondială ne asigură că „îndatorarea este o formă esențială de finanțare pentru atingerea țelurilor de dezvoltare sustenabilă”.

Soluția viitorului: Natural Asset Companies

Dar ar mai fi o alternativă - mai puțin cunoscută, poate, dar care ține de ceva vreme lumea de peste ocean cu sufletul la gură.

În 2023, Securities Exchange Commission (SEC) - Comisia de Valori Mobiliare din SUA – a încercat să aprobe crearea unui nou vehicul investițional: Natural Asset Companies – NAC (companii de bunuri naturale), care ar avea drepturi asupra „performanței ecologice” a zonelor naturale sau agricole, fie ele din domeniul public, fie din cel privat.

În esență, este vorba despre listarea la bursă a „bunurilor naturale” – păduri, munți, ape, plaje, terenuri agricole și nu numai, parcuri naturale, aerul, ploaia, vântul - planeta, altfel spus.

Creatorul acestui nou vehicul este Intrinsic Exchange Group – IEG (fondată de Rockefeller Foundation, cu sprijinul mai multor parteneri, printre care organizații internaționale „de mediu”) în colaborare cu Bursa din New York.

IEG susține că valoarea acestei „economii a bunurilor naturale” s-ar ridica la un stupefiant 5.000 de trilioane de dolari, pentru că s-ar crea „un întreg set de valori noi prin cuantificarea și monetizarea «proceselor naturale» și a «serviciilor ecosistemice» de care orice ființă umană are nevoie ca să trăiască, dar care nu pot fi proprietatea nimănui”.

Exact așa credeam și eu. Și totuși...

IEG ne asigură că intenția este protejarea acestor resurse, care ar duce la dezvoltarea „serviciilor ecosistemice” (e.g., plouă mai mult, ori bate vântul în eoliene de poți, efectiv, să aprinzi un bec), de unde și câștigurile pentru acționari (căci asta ne era îngrijorarea).

NAC ar obține aceste drepturi asupra bunurilor și proceselor naturale de la statele „suverane” sau de la persoane private. Autoritatea de gestionare a „bunurilor naturale” ar reveni acestor NAC.

Înțelegem, deja, că aceste corporații ar deveni „stakeholders” în „parteneriatele” avute în vedere de Agenda 2030, cu o putere mult mai mare decât vreun prăpădit de cetățean care, întâmplându-se, la el în țară, pe vreun astfel de „bun natural”, ar vrea să facă o drumeție sau să-și pună un cearșaf pe malul mării.

În caz că vă amintiți, incidental, cum, în plandemie, nu aveam voie prin păduri, pe plaje etc., de frica lui bau-bau, e foarte bine, pentru că și eu îmi amintesc.

Inițiativa IEG și SEC, susținută, cum nu miră pe nimeni, de tot soiul de mari corporații, „filantropi” și „apărători ai mediului”, a rămas, deocamdată, doar un proiect, grație opoziției „învrăjbite” din partea „grupurilor de dreapta și a politicienilor republicani” – cum ne spune, dezolat, un articol din New York Times.

Acești conspiraționiști „anti-mediu” susțin că NAC „sunt un cal troian pentru guverne străine și elitele globale în scopul de a pune mâna pe mari suprafețe rurale ale Americii, mai ales terenuri din domeniul public”.

Nici vorbă; același articol ne informează că „economiștii și oamenii de știință lucrează de decade la cuantificarea contribuțiilor naturii – un tip de contribuție cunoscut ca servicii ecosistemice”.

Una dintre metodele de evaluare este „costul social al carbonului”, dar există și alte formule de „a pune un preț naturii”, formule asupra cărora s-a aplecat chiar și Rockefeller Foundation, care a finanțat (cu 1,7 milioane de dolari) un studiu despre cum se elaborează „un raport de performanță ecologică”.

Pentru moment, cum spuneam, inițiativa este suspendată. Dar presiunile continuă. Ca să citez dintr-un alt articol recent pe subiect:

„În timp ce guvernele din toată lumea s-au angajat la tranziția verde, pompând miliarde din fonduri publice în energie verde și tehnologii ecologice, cei mai mulți investitori par neinteresați de protejarea mediului câtă vreme asta nu le aduce un profit.”

Iar, în februarie 2024, aflăm că ministrul mediului din Costa Rica a avut intenția de a lista la bursă „bunurile naturale” ale țării lui (păduri, jungle, fluvii și râuri – Costa Rica deținând 6% din biodiversitatea planetei) pentru că această abordare „ar adânci analiza economică necesară pentru a recunoaște naturii valoarea ei economică și ar continua mobilizarea fluxurilor financiare pentru conservare. Toate astea, într-un moment-cheie, în care trebuie să satisfacem nevoile sociale și economice ale poporului nostru și să ne conformăm științei, care ne vorbește despre țelurile 30x30, de a proteja cel puțin 30 la sută din pământ și oceane până în 2030”.

Grație alegerilor din 2022, care au schimbat guvernul în Costa Rica, acest splendid ministru lucrează acum la ONU, ca secretar executiv pentru Convenția de Combatere a Deșertificării (UNCCD).

Deci, sesizăm un trend. Noua Utopie își adună, încet dar sigur, domniile și stăpânitorii întunericului.

Dincolo de fetișoarele dezorientate și de babetele cu prea multă energie care ni se bagă-n față, vedem profilându-se, prin atmosfera crepusculară, alte siluete, alte entități, dansând mecanic pe ritmuri străine nouă, dubioase, insidios amenințătoare. Efectul e hipnotic. Ceea ce, cred eu, se și dorește. Dar ar trebui să ne trezim.

Jocul nu mai e acum pe bani, care oricum nu mai înseamnă decât cifre pe-un computer; și nici pe stimularea glandei noastre de consum (căci nu vom mai avea nimic și vom fi foarte fericiți, așa cum ne anunță World Economic Forum).

Jocul se joacă acum pe dealuri, pe munți, pe râuri, pe Dunărea mea de la Brăila, pe păduri, pe ploaia de la Domnul, pe pământul în care zac oasele alor noștri – pe Pământ.