A sta de-a dreapta sau de-a stânga lui Dumnezeu stă în puterea noastră.

Iată-ne ajunși și în Duminica a cincea a Sfântului și Marelui Post, când prăznuim pe Sfânta Maria Egipteanca. Să urmărim puțin cum ne-a pregătit Biserica perioada de trecere a Sfântului și Marelui Post.

Desigur, la început nu a fost așa, pentru că Mântuitorul Hristos, înălțându-se la cer, a lăsat porunca iubirii de Dumnezeu, porunca iubirii de aproapele, porunca frângerii pâinii și atât. Înainte vreme, în secolul I-îi, în secolul al II-lea, creștinii se împărtășeau chiar și mâncați. De ce? Pentru că ei trăiau cu Dumnezeu și nu era importantă o altfel de pregătire. Sunt creștinii care, dacă a fost cazul și-au dat viața și sângele lor, pentru credința în Hristos. Sunt creștinii care au spus: „Da, noi credem în Iisus Hristos și nu vrem să ne închinăm la alt dumnezeu, străin”.

Acei creștini, atunci, cu acea trăire, se împărtășeau și mâncați. Apoi, trăirea și credința au scăzut. Atunci Biserica - care este Trupul lui Hristos și Hristos este Capul Bisericii, de aceea Biserica nu greșește, pentru că fără de greșeală e Capul ei, Iisus Hristos - a rânduit posturi, a rânduit penitență (adică pocăință), a rânduit slujbă, a rânduit cele plăcute lui Dumnezeu spre îndreptarea oamenilor. Iată, astfel, în Sfântul și Marele Post: patru duminici pregătitoare, apoi șase duminici cu șase săptămâni de post.

Prima Duminică este a Ortodoxiei, a dreptei credințe, în a doua Duminică ne-a învățat, prin Sfântul Grigore Palama, să conlucrăm cu harul, adică cu puterea sfințitoare a lui Dumnezeu.

În Duminica a treia ne-a pus nouă toiag puternic - Sfânta Cruce, în mijlocul postului. În Duminica a patra ne-a învățat să urcăm, treaptă cu treaptă, scara virtuților, de aceea a rânduit să-l pomenim pe Sfântul Ioan Scărarul, cel care a scris o carte numită „Scara”. Iar astăzi, în Duminica a cincea, ne-a rânduit să o prăznuim pe Sfânta Maria Egipteanca. Iar Duminica viitoare serbăm Intrarea Domnului în Ierusalim și sfârșim postul.

Dar nu-l sfârșim de tot, dezlegăm numai la pește, pentru că urmează încă o săptămână specială, numită Săptămâna Patimilor; este o săptămână în care trăim moment cu moment ceea ce Hristos a pătimit pentru noi atunci și pătimește și astăzi, în fiecare Sfântă Liturghie - de aici și marele păcat al celor care, nevenind la biserică, disprețuiesc Jertfa Lui.

De ce Biserica a rânduit ca într-un chip deosebit s-o prăznuim pe Sfânta Maria Egipteanca? Iată de ce: ea a fost o mare păcătoasă. Nu mai mare decât fetele noastre de astăzi care se destrăbălează în discoteci și în locuri întunecoase, dar păcătoasă. S-a suit într-o corabie, pentru că a văzut acolo mulți băieți tineri și a desfrânat cu ei. Era un vapor care mergea la Ierusalim cu pelerini, ca să se închine la Locurile Sfinte. Pelerinajul acesta se făcea cu prilejul sărbătorii Sfintei Cruci, din 14 septembrie. Acolo, patriarhul scotea Sfânta Cruce și o arăta poporului. Atunci a vrut și Maria Egipteanca, luată așa, de valul acesta de multă lume, să ajungă să vadă ce se întâmplă în biserică, să vadă Sfânta Cruce. Și n-a putut să intre, o putere o oprea. Toți intrau, ea nu putea să intre.

Afară, în pridvor, era o icoană a Maicii Domnului. S-a lipit de icoana aceasta, a început să plângă cu amar și a zis: „Maica Domnului, roagă-te Fiului tău să-mi permită și mie să intru în biserică și promit că încetez cu păcatul și îmi voi închina toată viața mea Fiului tău”. A ascultat Maica Domnului rugăciunea ei, a lăsat-o să intre în biserică, unde s-a închinat la Sfânta Cruce, a mers și și-a mărturisit păcatele în Taina Spovedaniei, a primit dezlegare și canon.

A luat apoi câteva pâini și boabe de linte și a mers în pustiu, unde a stat 47 de ani. Atâta s-a rugat lui Dumnezeu, atâta căință a avut pentru păcatele ei, încât se înalța de la pământ atunci când se ruga, iar rugăciunea ei apărea ca un foc.

Vă dați seama în ce stadiu de duhovnicie și sfințenie ajunsese, de se ruga așa. Biserica ne pune în Duminica a cincea din Post serbarea acestei femei păcătoase - devenită sfântă prin îndreptare, căință și iertare de la Dumnezeu - ca să ne încurajeze pe noi, spunându-ne că, orice păcat am face, putem fi reprimiți în Biserica lui Hristos. Vă dați seama ce păcate mari făcuse ea, câți tineri smintise, pe câți îi adusese în păcatul acesta al desfrânării. Așa de multe păcate avea, încât biserica n-o mai primea, o putere o oprea să intre.

Și cu toate acestea, a ajuns de se ruga fiind ridicată de la pământ, în lumină ca de foc. Iar Biserica ne încurajează în Duminica aceasta, să avem nădejde că putem primi iertare, dacă ne întoarcem, dacă avem căință, dacă promitem îndreptare.

Ați mai auzit în Sfânta Evanghelie citindu-se despre rugămintea și pretenția fraților Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei au spus: „Doamne Iisuse Hristoase, dă-ne nouă să stăm, când vei veni întru Împărăția Ta, unul de-a dreapta și unul de-a stânga”. Mântuitorul Hristos le-a zis: „A ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da”. Nu este un loc pe care ți-l dă Dumnezeu. E un loc, Iacove și Ioane, pe care ți-l câștigi singur, prin efort, prin rugăciune, prin căință, prin viață în Dumnezeu.

Deci Mântuitorul Hristos nu le poate împlini această dorință. Înseamnă că a sta de-a dreapta sau de-a stânga lui Dumnezeu stă în mâna noastră. Pentru că, dacă îndreptăm viața noastră, avem această putere să stăm de-a dreapta și de-a stânga lui Dumnezeu, unde vrem noi. Dar cum? Vrând! Am spus mereu că în biserică nu sunt oameni drepți și păcătoși, sunt oameni care vor; pentru că drepți și păcătoși numai Dumnezeu știe care suntem și care nu suntem. Lumea nu se împarte în drepți și păcătoși, în buni și răi, în știutori și neștiutori, în bogați și săraci; lumea se împarte în oameni care vor și oameni care nu vor.

Dumneavoastră, în biserica asta stând acum, vreți. Că sunteți drepți, că sunteți păcătoși, nu știu; dar dumneavoastră sunteți oameni care vreți. Ce vreți? Vreți mântuirea sufletului. Poate nu vreți cum trebuie, poate nu vreți de-ajuns, dar vreți. Poate ne-au zburat gândurile aici la slujbă, poate ne-am tulburat în vreun fel, poate n-a fost bine primită rugăciunea noastră, dar dumneavoastră vreți.

Asta e foarte important. Iar cei ce nu vin la biserică, nu vor... . De ce nu vor? Poate că n-au conștientizat încă valoarea sufletului. Pentru că sufletul este mai puternic înaintea lui Dumnezeu, ca valoare, decât toată omenirea, decât toate aurăriile, mașinăriile, decât toate frumusețile lumii! Nu ale pământului, ci ale lumii!

Prin lume se înțelege pământul, soarele, luna, planetele, stelele, universul. Aceasta este lumea pe care Dumnezeu a făcut-o. Este lumea văzută. Dar omul face parte din lumea văzută și din lumea nevăzută: din lumea văzută - cu corpul și din lumea nevăzută - cu sufletul. Omul este o valoare atât de prețuită, încât Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său ca să Se răstignească pentru salvarea omului.

Ce este mântuirea? Este moștenirea vieții de dincolo întru fericire, pentru că există și moștenirea vieții de dincolo întru nefericire, întru chin, întru nemulțumire. Iadul și Raiul încep aici, în viața aceasta. Noi acum ne aflăm în Rai. Dacă ieșim afară și săvârșim păcatul, ne aflăm în iad. Să ne ferim de iad și să iubim Raiul.

O zi pe săptămână sau mai multe zile pe săptămână, după cum e rânduiala, să fim în sfânta biserică. Seara și dimineața să fim cu genunchii plecați la rugăciune. Să fim cu luare aminte să nu ne stricăm, pentru că noi suntem sarea pământului. Dacă și sarea se strică, cu ce o să mai sărăm, ca să nu se strice? Noi suntem sarea pământului.

Copiii noștri vor fi ceea ce suntem noi. Copiii noștri sunt viitorul nostru. Să formăm copiii, să postim împreună cu copiii noștri; dacă murim acum, copiii noștri să aibă un exemplu de la noi, oameni tineri: tatăl meu postea, mama mea postea, mama mea făcea mâncare așa, bunica mea așa prepara mâncare în post, așa făceau ei. Și atunci, chiar dacă în timp copilul mai alunecă, într-o parte sau în alta, își aduce aminte, are exemplu. Copiii noștri sunt ramuri din rădăcină, din tulpină. Copiii noștri vor fi ceea ce suntem noi, de aceea noi nu ne permitem să facem nedreptate, să facem desfrânare, să facem înșelătorie, să înjurăm pe Dumnezeu. De ce? Pentru că acestea toate le trag din noi și copiii noștri. Adică rădăcina întotdeauna dă sevă și la ramuri.

De aceea avem probleme cu copiii noștri. Toți, aproape toți. De ce? Din cauza noastră, nu din cauza copiilor. Noi pedepsim copiii, noi batem uneori copiii. În chip normal, ar trebui ca, după ce-i batem, să stăm puțin deoparte și să ne gândim: „De ce face copilul meu așa?”. „Pentru că și eu am sunt la fel”. „De ce nu mă ascultă copilul meu?”. „Pentru că nici eu nu ascult de Dumnezeu”. „De ce copilul meu nu vrea să știe de mine?”. „Pentru că nici eu nu vreau să știu de

Dumnezeu. Eu sunt copil al lui Dumnezeu, dar nu-L ascult pe Dumnezeu. Atunci el de ce să mă asculte pe mine, care sunt om? Eu nu-L ascult pe Dumnezeu, care-i Dumnezeu, dar am pretenție să mă asculte copilul meu, care este copil al unui om”.

Desigur, asta nu este o scuză pentru copiii neascultători, ci este un îndemn pentru părinți să fie cu multă atenție. Pentru că din rădăcini sfinte ies ramuri sfinte și din rădăcini compromise ies ramuri care nu dau rod.

Suntem pedepsiți prin copii Dacă observați, părinții nu sunt pedepsiți direct, sunt pedepsiți prin copii și nepoți. Ce mare durere este să-ți fie copilul nerealizat! Și ce mare durere este să vezi că nepoții nu fac nici un fel de progres, nici spiritual, nici material, nu au nici o pornire.

Așa pedepsește Dumnezeu. Dumnezeu nu bate cu parul, adică nu lovește puternic. De ce? Din iubire. Dumnezeu așteaptă 20, 30, 40 de ani. E foarte greu să reparăm păcatul. Să reținem un lucru: păcatele se iartă, greșelile se trec cu vederea, dar obrazul nu se spală, adică urmele rămân.

Să ne ferim să ne rămână urmele. Pentru păcate avem Spovedania, pentru greșeli avem iertarea, ne cerem iertare, dar obrazul rămâne nespălat înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu. Să ne ferim de toate acestea ne învață Duminica de astăzi, prin Sfânta Maria Egipteanca.

Ce este jertfa? În încheiere vă reamintesc ce înseamnă jertfă. Cain a adus jertfă. Abel a adus jertfă. Adică din lucrul mâinilor lui, din munca lui, din efortul lui, a ars pentru Dumnezeu. Cain a ars ce avea mai prost. Și zice că fumul jertfei lui Abel se urca la cer, iar fumul jertfei lui Cain se risipea, nu se urca la cer. Apoi au urmat legi și legi, pe care Dumnezeu le-a dat cu aducerea jertfelor.

Preoții, mai întâi în cort, apoi în templu, aduceau la intrare, în fața bisericii, cum era atunci, pe o ridicătură, aceste jertfe. A venit Hristos, S-a jertfit pe Sine și a desființat aceste jertfe.

Noi jertfim acum ceara curată de albine, untdelemnul, tămâia, vinul și pâinea. Dar cea mai primită jertfă este mila păcii, jertfa laudei. Adică ne jertfim venind în biserică și lăudând pe Dumnezeu, aceasta este jertfa.

Ce înseamnă jertfă? Înseamnă consumarea a ceva, fără folos pământesc, ca recunoștință. Acum, venind la biserică, n-am câștigat nimic: n-am câștigat bani, n-am lucrat pământul, n-am făcut nici o afacere, nimic pământesc n-am făcut, în schimb, datorită acestei jertfe, am câștigat hrana sufletului, cele cerești.

Prezența noastră în biserică este jertfa, noi facem jertfă. Renunțarea la lucru într-o zi este jertfă, abținerea de la o mâncare sau alta este jertfă. Înainte, lumânările și candela foloseau la iluminat; acum nu mai folosesc, avem alt fel de iluminat, avem curent electric. De ce, totuși, ardem lumânări, de ce ardem candela? Pentru că vrem să aducem jertfă, adică ne lipsim de ceva, pentru Dumnezeu.

Jertfa noastră este bine primită doar dacă înțelegem ce este jertfa; iar dacă nu înțelegem, atunci fumul jertfei noastre, dacă putem să ne exprimăm așa, nu se urcă la ceruri, ci se răspândește.

Ce aducem noi lui Dumnezeu? Din păcate, aducem ce e mai prost, ce e mai slab, ce e mai neputincios. De aceea, îndemnăm pe cei tineri să se aducă pe ei jertfă acum, când sunt în putere. Acum să postim, când suntem tineri, acum să ne rugăm, acum să facem metanii, acum să venim la biserică.

Vine vremea când nu mai putem să aducem aceste jertfe, avem neputințe, avem boli, avem dureri de mijloc, de genunchi, de glezne, nu ne mai mișcăm din pat sau abia ieșim în curte, darămite să mai venim la biserică. Vine o vreme când nu mai ai ce să dai lui Dumnezeu.

Din păcate, vremea aceasta (bătrânețea), care este mai liberă ca timp, este o vreme mai neprielnică ca putere. Și atunci îndemnăm: copiii să postească, școlarii să postească, băieții, fetele, cei tineri căsătoriți să postească, nu bătrânii. Cei care au trecut de o vârstă și care au muncit la viața lor și au apucat vremuri grele, unii dintre dumneavoastră și vremuri de foamete, dumneavoastră puteți să nu mai postiți. De ce? Pentru că ați postit la tinerețe, ați postit în copilărie, cât ați fost tineri, însurați, măritate. Nu mai postiți acum, pentru că ați adus lui Dumnezeu făina tinereții. Acum lăsați tărâța bătrâneților; ce ați avut mai bun, făina, ați dat-o. N-ați dat-o? Atunci postiți și acum. Dacă n-am dat la timp făina, să mai dăm ce se poate acum.

Dar Dumnezeu ne va primi nouă jertfa aceasta, dacă ne vom îndrepta și vom spune: „Iată, eu n-am postit când eram ca tine. Ai 21 de ani, eu n-am postit. Tu ai 28 de ani, eu nu posteam la 28 de ani. Tu ai 36 de ani, nu posteam nici la 36 de ani. Tu ai 47 de ani, nu posteam nici atunci”. „De când postești tu, tată?”. „Am început să postesc și eu de la 86 de ani încolo”. E bine primit și postul tău, dar îndreaptă-l pe copilul tău, pe nepotul tău și spune: „N-am făcut bine că n-am postit la vreme!”.

Pentru că vreme este pentru tot. Vreme e de post, vreme e de dulce. Vreme e de tristețe, vreme e de bucurie. Vin Sfintele Paști. Ce înseamnă Sfintele Paști pentru noi? Înseamnă mâncare și băutură? Nu. Înseamnă bucuria și biruința unei perioade de post. Rânduielile Bisericii nu vor pieri niciodată; ele rămân în putere.

Vă spun toate aceste lucruri pentru că de ele ține succesul nostru; și toată lumea își dorește succes, să aibă spor, să meargă familia, să aibă ce mânca, ce îmbrăca, să trăiască bine. E bine, tot ce dorim e bine; dar să dorim și această înălțare a noastră către Dumnezeu. Amin.