ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cuvintele se află la temelia vieţii sociale. Le folosim zilnic, chiar dacă uneori nu le înţelegem sensul pe de-antregul. Dar aşa am auzit, aşa spunem şi noi mai departe. În această lume grabită prea puţini oameni işi mai pun problema originii şi înţelesului unui cuvânt. Haideţi să facem o incursiune şi să încercăm să ne lămurim împreună: ce este organic şi ce nu? Este organic acelaşi lucru cu ecologic şi bio? Dar cu natural? Agricultura tradiţională este o agricultură ecologică?

Diferenţa între lumea minerală şi cea organică

Aristotel este primul care exprima în scris diferenţa dintre lumea minerală şi organică. Pentru el lumea organică însemna totalitatea plantelor şi animalelor. Chimia - anorganică (sau minerală) şi organică - împarte şi ea lumea în două. Chimia organică este chimia carbonului şi hidrogenului. Termenul organic ca şi etimologie poate fi pus în legătură cu grecescul antic: organon = intrument. Care poate fi şi un instrument de cunoaştere şi percepţie. Prin extensie, mai ales în ideea că a fost folosit şi în muzică (organum - cea mai veche formă a muzicii polifonice), pe vremea când muzica însemna armonie, coroborat şi cu latinescul organum=organ, conturează înţelesul de structură care funcţionează unitar, ordonat şi armonios.

Noţiunea de organic

Termenul „organic” în înţelesul actual a fost folosit pentru prima dată de către Lord Northbourne în cartea sa :”Look to the Land”- Priviţi spre pământ, publicată în 1940, în care face o descriere integrativă a fermei privită ca un organism viu.
O tratare exhaustivă a acestui subiect trebuie să menţioneze şi existenţa curentelor idealiste în biologie, numite organicism şi vitalism care propun ca model teoretic o dublare a formei materiale de una spirituală şi chiar înzestrarea cu judecată a fiecarei celule. Nu ar fi avut rost să intram în aceste detalii daca nu ar fi fost nevoie să readucem aminte că Platon a fost primul filozof care şi-a imaginat Pământul în întregimea sa ca pe o fiinţa vie. A se vedea dialogul Timaeus. Teoria nu mai este azi privită cu bunavoinţă şi zâmbete, aşa ca odinioară. Odată ce omul a descoperit mijloacele de deplasare şi industria mijloacelor de producţie, distanţele s-au topit, iar consecinţele actelor sale pe termen lung afectează planeta de la un capăt la celălalt. Această proiecţie a faptelor sale arată o planetă care funcţionează asemeni unui organism. Biologul american William Emerson Ritter foloseşte termenul de organicism prima oara în 1918 în lucrarea sa The Unity of the Organism-Unitatea Organismului, încercând sa dea un altfel de răspuns la întrebarea fundamentală: ce este până la urmă viaţa ? Teoriile vitaliste din biologie sunt regăsite la fundamentul sistemelor medicale orientale, anume: Medicina Tradiţională Chineză care utilizează noţiunea de „chi” şi Ayurveda „prana”. Antichitatea greacă foloseşte în filozofie şi medicină termenul de „pneuma” cam în aceeaşi idee. O esenţa spirituală responsabilă de viaţa şi întreţinerea ei. După cum se observă există puncte comune de vedere la mare distanţă.

Agricultura biodinamică si agricultura organică

În 1924 Rudolf Steiner pune bazele agriculturii biodinamice care priveşte ferma şi activitatea agricolă într-o inter-relaţionare. Ea poate fi definită ca o formă de agricultură organică. Agricultura biodinamică pretinde că este mai mult decât atât, pe seama faptului că acţiunile sale sunt condiţionate de o anume percepţie a energiilor, universului şi divinităţii. Fermierii utilizează aceste cunoştiinţe, semănă şi recoltează potrivit unor calendare astrale, folosesc pentru a combate dăunătorii soluţii de tip homeopat. La momentul teoretizării ei a fost prima şi singura formă de agricultură organică, fiind o aplicaţie practică a filozofiei antroposofice. S-ar putea să fiţi surprinşi dar în Germania peste 60.000 de mii de hectare sunt azi cultivate îin acest fel. Acest mod de a face agricultură este practicat în 47 de ţări. Există şi o organizaţie mondială cu rol de îndrumare şi reglementare, Demeter International.
Sir Albert Howard este o figură centrală a agriculturii organice. Absolvă în 1896 Ştiinţele Naturale la Cambridge. Din 1905 ia contact cu lumea şi agricultura din India, unde ocupă mai multe poziţii onorante în administraţie şi organizaţii cu caracter ştiinţific. De pe o astfel de poziţie este însărcinat să-i înveţe pe fermierii indieni agricultura ştiinţifică occidentală. În tentativa sa educativă întelege că de fapt el are de învaţat de la aceşti agricultori şi face acest lucru fără rezerve. Întregul său eşafodaj ştiinţific este zdruncinat şi înţelege ceea ce nu a aflat în universitate, că nu cantitatea producţiei este finalitatea acestei nobile ocupaţii ci sănătatea... Dupa 26 de ani de cercetare scrie în 1931 lucrarea "The Waste Products of Agriculture" - Risipa din agricultură. În toată această perioadă a făcut conexiuni clare între starea de sănătate a solului unor colectivităţi şi starea de sănătate a oamenilor care trăiesc acolo. Aşa se face că după aproape 50 de ani de activitate ştiinţifică şi practică scrie în 1940 o lucrare considerată de referinţă în domeniu: "An Agricultural Testament" - Un testament agricol. Cinci ani mai târziu completează ideea cu o nouă lucrare: "Farming and Gardening for Health or Disease" - Agricultură şi grădinărit pentru sănătate sau boală. Lucrările sale o vor inspira pe Lady Eve Balfour în Anglia care în 1939 demarează experimentul Haughley, întins pe 40 de ani şi care demonstrează fără drept de apel beneficitatea agriculturii organice faţă de agricultura convenţională. În 1943 în plin război, Lady Balfour publică lucrarea The Living Soil-Pământul viu.

Organic, ecologic, bio

În SUA lucrările lui Albert Howard îl inspiră pe Jerome Irving Rodale care a fondat un institut ce îi poarta numele şi un imperiu media în jurul ideii de agricultură organică şi sănătate. El este responsabil de răspândirea termenului prin publicaţia periodică "Organic Farming and Gardening", lansată în 1942. Termenul de organic, singular, defineste azi în lume cel mai adesea un anume tip de agricultură şi uneori produsele acesteia. El este specific spaţiului locuit de vorbitori de limba engleză. La noi se poate traduce liniştit prin termenul de ecologic sau bio. Expresia „bio-organic” sau „bio-natural”, este pleonastică. Nu există nici tehnici anume în agricultură şi nici considerente ştiinţifice pentru a face o distincţie clară între organic, ecologic şi bio. Pot exista însă deosebiri în ceea ce priveşte utilizarea termenilor de tradiţional, ecologic şi bio prin norme şi regulamente specifice fiecărui stat. Departamentul pentru Agricultură al S.U.A. defineşte agricultura organică ca un sistem ce urmăreşte o producţie agricolă ecologică, care promovează şi işi propune să sporească biodiversitatea, inţelege şi utilizează ciclurile biologice şi activitatea solului. Acest sistem sustenabil presupune în activitatea de producţie utilizarea unui minimum de elemente din afara fermei, urmărind prin practica agricolă concretă o revenire şi sporire a unei stări de armonie ecologică.

Sustenabil, holisitc, ecologic şi bio...

Agricultura sustenabilă a fost teoretizată în anii `50 de un specialist în agricultură, australianul de origine scoţiană Gordon McClymont şi se defineşte ca un sistem integrat şi durabil de plante şi animale. Acest practician subliniează că: "sănatatea economică a acestei naţiuni şi standardele ei viitoare de civilizaţie stau în fertilitatea solului, bogaţia păşunilor, cirezilor şi culturilor sale".
Acest mod de a privi lucrurile şi de a face agricultură nu este apanajul spaţiului anglo-saxon cum greşit s-ar putea înţelege dată fiind prezentarea de mai sus. Ceea ce am descris este de fapt o istorie a unor constatari şi reacţii fată de agricultura ştiinţifică în zonele cele mai dezvoltate din punct de vedere economic şi industrial. Astfel în Japonia specialistul în agricultură Masanobu Fukuoka, în vârstă de 24 de ani, dupa o experienţă spirituală marcantă, pe patul de spital, urmare a unei pneumonii care i-a pus viaţa în pericol, renunţă la practica agriculturii vestice, învăţate ca o esenţială noutate în universitatea agricolă şi revine la ferma părintească pentru a practica o agricultură tradiţională. Se întâmpla în 1937. Din acel moment şi până la sfârşitul vieţii sale în 2008, la vârsta de 95 de ani, a fost un adept al unei agriculturi bazate pe un minimum de intervenţie asupra solului şi naturii, şi a desfasurat o intensă activitate practică.
Pornind de la aceste generoase idei au apărut mai multe denumiri care işi propun să explice mai bine ideea de agricultură organică, sau din raţiuni de marketing. Aşa avem agricultura holistică (gr. holos=intreg), agricultura ecologică (gr .oikos=casă; logos=ştiinţă), în aceeaşi idee de armonie și, desigur, agricultura bio (gr. bios=viaţă).

Agricultura regenerativă şi încalzirea globală

Există şi curente noi, adaptate situaţiei actuale, şi care propun un anume tip special de agricultură cum ar fi: agricultura regenerativă, idee dezvoltată de Institutul Rodale, după anii 1970, ce are drept scop prezervarea sau restaurarea calităţii unor soluri, refacerea potenţialului economic al unor ferme uzate. A apărut ca o necesitate în Statele Unite, după numai 50 de ani de agricultură intensivă... Un alt scop declarat al acestui tip de agricultură, adaptat vremurilor, este intervenţia favorabilă asupra ciclului carbonului în natură, în sensul păstrării carbonului în sol, captării dioxidului de carbon prin culturi şi finalmente reducerii efectului de seră.

Agricultura vegan, gradinăritul forestier, permacultura

Agricultura vegan presupune existenţa strictă a unor ferme vegetale, fără animale domestice. Este acceptată ideea existenţei unor animale sălbatice pentru echilibrul eco-sistemului. Agricultura şi grădinăritul forestier („forest gardening”) au fost redescoperite în Japonia în anii 1930 de către activistul pacifist creştin Toyohiko Kagawa. O altă aboradare a agriculturii organice a generat o viziune mai amplă, integratoare, o adevărată direcţie ecologistă în cultură şi civilizaţie: permacultura. A fost promovată în Australia în anii `80 de către Bill Mollison şi David Holmgren şi işi are întreaga filozofie rezumată în ideea „împreună cu natura şi nu împotriva ei”.

Privire retrospectivă

Toate acestea sunt idei generoase şi modalităţi de a face o agricultură sustenabilă care sa recreeze un mod de a oferi alimente fără distrugerea solului, spaţiului înconjurător şi care să re-apropie omul de starea edenică, de Grădina Paradisului.
Agricultura tradiţională practicată înainte ca antreprenorul englez John Bennet Lawes să breveteze în 1842 primul îngrăşământ chimic, poate fi considerată o agricultură organică la scară mondială. Era o ocupaţie care realiza subzistenţa colectivităţilor rurale şi sustinea viaţa urbană. Această formă tradiţională de agricultură producea toate cele necesare traiului adică: mâncare pentru om şi animale de povară, materia primă pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte, material de construcţii şi alte materii prime. Pentru îngrăşământ se foloseau păşunatul şi dejecţiile animale rezultate din grajduri. Exista practica de a nu cultiva periodic o anume suprafaţă de teren. Pământului i se dadea timp de odihnă. În locul pesticidelor se foloseau soluţii naturale cum încă mai foloseşte țăranul român chiar şi azi. Sigur, o istorie riguroasă a pesticidelor poate să pună în evidenţă faptul că au fost cunoscute şi utilizate de acum 2000 de ani înainte de Hristos. Textele istorice care menţionează utilizarea prafului de sulf sau a unor substanţe toxice cunoscute de om, cum sunt arsenicul, mercurul şi plumbul, nu intervin major în realitatea ce privește faptul că agricultura tradiţională la noi şi pe mapamond nu era contaminată de utilizarea sporadică a acestor substanţe. Cine mai are bunici pe la ţară, să-i întrebe ce fel de pesticide utilizau înainte de colectivizare... Evident produsele acestei agriculturi tradiţionale pot fi considerate bio. Plantele nu erau produse din seminţe ale unor soiuri hibride sau modificate genetic. Ca atare erau de o nepreţuită biodiversitate şi strict naturale. Agricultura industrializată a schimbat totul...

Concluzie

Se pune întrebarea firească pentru ce această nebunie colectivă ? De ce să renunţi la o astfel de agricultură pentru ca să ajungi mai apoi să o redescoperi? Doar pentru profit? Tezele potrivit cărora agricultura tradiţională nu poate asigura necesarul de hrană pentru populaţie sunt false. Pentru asta nu trebuie să fii specialist! Este simplu să observi că marile perioade de foamete în Europa şi în lume sunt legate de revoluţii, războaie şi proastă organizare socială. Amintiți-vă doar ce a însemnat comunismul...
Pe de altă parte, în statele dezvoltate economic agricultura industrializată produce cu mult mai mult decât poate consuma ţara respectivă. Dacă în anii 1900 în Statele Unite, ca şi peste tot în lume de fapt, doi agricultori puteau sa producă hrană pentru ei şi să hranească încă alte trei persoane, azi un om produce alimente pentru mai bine de 100.
În acelaşi timp agricultura ştiinţifică, în numele securităţii alimentare, utilizează azi mijloace şi metode care sunt combătute pe toate continentele de 100 de ani, de somităţi care vin nu numai cu argumente teoretice ci şi cu dovezi practice. În mod evident cei care ne conduc au ramas surzi la aceste argumente. De ce? În primul rând pentru că o producţie mai mare înseamnă impozite mai mari. În altă ordine de idei o agricultură industrializată inseamnă controlul populaţiei. Acest lucru se petrece prin faptul că mijloacele de producţie în agricultură şi hrana produsă se află în mâinile unui număr redus de proprietari care pot fi controlaţi.

Ce se poate face? Reîntoarceţi-vă spre natură. Diminuați-vă timpul petrecut în spaţiile virtuale şi încercaţi să faceţi o gradină cât de mică. S-ar putea ca la un moment dat să vă fie de folos... Cautaţi alimente cât mai curate şi naturale, chiar dacă azi costă mai mult. Nota de plată la medic peste ani o sa fie mai mică, vă asigur. Îmi voi permite aduc aminte oamenilor de stat că societatea pe care o conduc a instituit normalitatea pe baze statistice. Ori dacă azi avem în România mai mulţi oameni bolnavi decât sănătoşi ar fi bine sa redenumească Ministerul Sănătăţii în ceea ce este, adică un minister care gestionează nesănătatea. Sănatatea individuală şi la nivel populaţional fără prevenţie nu este posibilă. Ministerul Sănătăţii ar trebui relaţionat, dacă nu chiar comasat, cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Când gestionezi sănatatea unei populaţii bolnave, trebuie să iţi imaginezi că nu numai lista medicamentelor administrabile azi este o problemă, ci și suma de ieri a practicilor agricole şi a alimentelor nesănătoase.