Aveam 11 ani cand l-am "vazut" prima oara. A intrat tiptil in sala de clasa – l-am vazut doar eu. L-am indragit imediat. Mi-a facut sagalnic cu ochiul, mi-a zambit strengareste si si-a dus degetul la gura, indemnandu-ma sa nu-l tradez. Era putin repezit, extrem de vioi, maruntel si parea atat de vesel si de pus pe sotii. Avea o figura blanda, buna, cu barba alba ca din povesti, cu o lumina calda ce ii inunda intreaga fata, un zambet nastrusnic si ochi ce ii scanteiau in cel mai fascinant mod cu putinta – cum sa nu il indragesti? Ii urmaream socata fiecare miscare, cu un zambet tamp pe fata si cu ochisorii mariti de mirare. Eram surprinsa ca ceilalti nu il vad- isi vedeau linistiti de treaba. Ma cerceta patrunzator si parea ca ma vede chiar si cand imi intorcea spatele brusc. Da, facea niste miscari bruste, atat de amuzante. Se misca incontinuu, nu putea sta locului o clipa. Nu vorbea. Desi, din gesturile lui intelegeam atat de multe cuvinte nerostite...

Uneori devenea invizibil. Profesorul de limba romana vorbea parca in acele clipe cu un alt glas. Era ca si cum misteriosul oaspete ar fi imprumutat pentru cateva clipe trupul dragului meu profesor si imi vorbea de-acolo. Si ce cuvinte frumoase isi faceau atunci drum spre inima mea...Ce lume frumoasa se dezvaluia atunci ochilor mei... O lume a curajului, a demnitatii, a verticalitatii si a iubirii. Imi vorbea despre dragoste de neam, despre credinta, jertfa si inadaptare binecuvantata. Nimeni nu imi mai vorbise asa, se gandeau probabil ca eram prea mica sa inteleg. El insa imi vorbea exact asa cum ii vorbesti unui om mare. Simteam cum creste inima in mine, cum sangele imi clocoteste de un patriotism altfel decat cel din Romania Mare, ziarul pe care il citeau ai mei acasa. Era altceva...mai adanc, mai profund, ce izvora parca din cele mai adanci cotloane ale sufletului meu. Era ca un suvoi de neoprit. Se inaltau atunci in mine munti adormiti, brazii falnici de care nu stiusem pana atunci, izvoare de munte imi susurau doine tulburatoare in piept, pamantul imi murmura patimas cantece de catanie, in palme, in timp ce in sufletu-mi naucit eroii copilariei prindeau incet viata. Toti voinicii neamului ce fusesera dintotdeauna acolo, in inima mea, se trezeau acum ca dupa un somn lung...Avram Iancu, Paunasul Codrilor, vorbindu-le motilor sai. Stefan ca o furtuna in fata ostasilor ce il urmau hipnotizati. Mihai, in hainele lui albe, cu coroana sclipitoare pe cap, cu cei doi cerbi ce il insoteau mereu si cu crucea-i uriasa de pe piept. Brancovenii, cu spatele lor drept si fetele inundate de lumina credintei. Toti prindeau viata in glasul strainului si in fiinta mea. Asa micuta cum eram, simteam ca pot si eu sa imi dau viata ca ei: pentru tara, pentru neam, pentru graiul nostru sfant si pentru Domnul. Simteam ca pot face orice. Aveam aripi! Cuvintele se rostogoleau navalnic, aprinzand flacari in inimioara mea ce batea nebuneste. Si-apoi deodata, liniste. Profesorul tacea si cadea absorbit de ganduri, privind in departare la codrii din zare...

Strainul venea din nou langa mine, cu ochisorii lui stralucitori, veseli, tradandu-i bucuria interioara ce nu mai avea loc parca in fiinta lui. Se revarsa imprejuru-i ca o baie de lumina. Zambea din nou sagalnic si uneori isi lasa mana dreapta pe umarul meu, ca si cum mi-ar fi mangaiat aripile ce de-abia se nascusera. Suradea multumit si trecea mai departe, ca un copil fericit, care tocmai a mai facut o sotie. Ce omulet bizar! Dar cat de cumsecade si de simpatic imi era....Zambeam si eu, primind din toata inima iubirea ce se revarsa din fiinta lui. Imi venea sa le strig tuturor celor din jur ca langa noi mai este cineva. Cineva din care iese atata Lumina. Si atata Iubire. Imi venea sa ma laud tuturor cu noua mea cunostinta, care facuse sa imi creasca aripi si le mangaiase apoi cu mana de inger, sa se asigure ca si-a indeplinit misiunea. Imi venea sa zbor si sa cant, sa auda toata tara cat de frumos stiu sa cant versurile imnului nostru. "Desteapta-te, Romane! "Cat de bine si cat de altfel il intelegeam acum...Cantam in gand, privind la codrii de departe....
Omuletul disparu fara urme in acea zi. Lasand in urma doar un parfum straniu- de mir si de tamaie, ce avea parca si un gust....- "Un gust de Vesnicie? " Se auzi in mintea mea un gand, ce nu era al meu. Un gand insotit de un zambet strengar. Strainul vorbea acum din mine! Ce ciudat!
Deja mi-era dor de el!

Avea sa mai vina. Des. La fiecare ora de limba romana isi facea aparitia. Nu venea niciodata la ore fixe. Dadea mereu buzna, de parca ar fi alergat tocmai de la capatul pamantului. Si pleca mereu brusc. Se ridica ca si cum si-ar fi amintit ca trebuie sa salveze lumea, tasnea brusc –aproape ma speria, de fiecare data- si fugea fara sa mai apuc sa ii spun la revedere. Mi-era pe zi ce trece tot mai drag.
Aripile imi crescusera atat de mult...si uneori aveam senzatia ca zbor, fara nici un fel de teama, peste secole, peste batalii, peste dureri si bucurii, plimbandu-ma neinfricata prin toata istoria neamului.
Alteori simteam ca sunt un copac. Radacini de care pana atunci nu stiusem incepeau sa vibreze adanc in pamantul ce imi vorbea acum ca un bunic. Pulsa in mine o seva binefacatoare, seva vietii, urcand navalnic din strafundurile istoriei, inaltandu-se neobosita spre cer si indemnandu-ma sa imi ridic, la randul meu, bratele spre Domnul, care imi parea acum atat de aproape. Ca un tata!
In alte zile, eram tot copac, insa aveam radacinile parca adanc infipte in cer. In timp ce bratele inimii se intindeau pline de iubire spre pamantul drag, sa il imbratiseze cu toata fiinta. Iar omuletul radea mereu, frecandu-si mainile cu bucurie, facandu-si mereu cruce cu un gest solemn, cu spatele drept, cu privirea pierduta spre cer si cu cate o lacrima strecurandu-se grabita pe obraz. Era de altfel singurul gest solemn pe care il facea. Singurele clipe cand era linistit. Caci apoi devenea din nou un titirez fara stare, miscandu-se cu o agilitate ametitoare, facand gesturi febrile si iesind parca din el insusi, cu panica omului caruia timpul nu ii ajunge sa faca tot ceea ce are de facut. Ma zapacea! Dar ce zapaceala binecuvantata...

Patru ani a durat prietenia noastra! Ne vedeam, saptamana de saptamana. Uneori mai veneau cu el prieteni de-ai lui. Nici unul insa nu era ca el. Erau tristi, solemni, cu chipurile pline de o durere fara nume...insa toti aveau aceeasi lumina sfanta pe chipuri...si acelasi spate drept, drept, drept, ce imi parea ca o coloana infinita ridicandu-se demna spre cer...

Cand ne-am vazut ultima oara, m-a privit in ochi, cu privirea aceea patrunzatoare ce imi ghicea parca toate tainele sufletului. Pentru prima oara l-am vazut serios. Atat de serios, ca parca ma durea tot corpul. Tot sufletul. Aripile ce deja isi invatasera zborul ma dureau si ele, tragandu-ma parca in jos. Radacinile urlau din adancuri, zbatandu-se in chinuri de nedescris. Din ochii lui adanci ma privea acum o lume plina de o durere infioratoare, ce imi smulgea nemiloasa bucati din suflet si din trup. Lacrimi ce ar fi putut umple o lume imi inundara fiinta, mainile se zbateau parca sub cuie ce o strapungeau fara mila, mii de bice imi sfichiuiau parca pielea, un gust amar de fiere imi umpluse gura, si-un sentiment covarsitor de jale si de insingurare pusese stapanire pe mine. Vroiam sa ma arunc in genunchi, insa trupul imi era tintuit pe verticala. Si-apoi, cand o lacrima grea, plina, tremuranda se ivi in ochii sai, simtii in spate o greutate covarsitoare. Parea o cruce ce ma coplesea, strivindu-ma sub povara ei. Gata sa ma pravalesc i-am intins mana, privindu-l cu ochi plini de lacrimi. La fel de grele, la fel de pline, la fel de tremurande ca si lacrima lui. Parca nu erau lacrimile mele. Desi ma dureau ingrozitor. Mi-a dat mana lui. Insa intrebarile din ochii mei nu si-au gasit raspuns.

Am simtit atunci ca va pleca. Ca nu-l voi mai vedea curand. Poate niciodata. Am urlat cu disperarea unui copil ce isi vede tatal plecand pentru totdeauna, cu framantarea unui Icar lasat singur sa zboare, cu durerea ucenicului aruncat in valtoarea vietii, stiind ca nu il va mai avea alaturi pe maestru. L-am rugat cu glas pierit sa mai ramana putin, inca putin...sa imi mai spuna ceva, orice...sa mai vina totusi...sa ma ajute sa inteleg de unde era durerea aceea ce-mi fusese pana atunci necunoscuta...sa ma ajute sa fac ceva cu crucea ce ma apasa nemiloasa....sa nu ma lase....Dar nu mi-a spus nimic. Cu ochii tristi, cu zambet amar, mi-a mangaiat inca o data umerii, sarutand parca cu degetele lungi urmele aripilor, s-a mai inchinat o data, in felul lui solemn, ridicand ochii spre cer si murmurand o rugaciune de binecuvantare, si-a pus mana dreapta pe capul meu, cu o atingere binefacatoare ce m-a facut sa uit pentru o clipa de povara crucii, de zgomotul cuielor, de durerea ce musca parca din tot trupul meu ... si a plecat....pasea incet, cum nu-i statea in fire, de parca n-ar fi vrut nici el sa plece....Tacerea lui ma omora. Plangeam cu sughituri tacute, icnind si tremurand din toate madularele. Nu mai aveam nici macar puterea sa il privesc? Cum sa il vad plecand? Crucea ma apasa, intreg trupul ma durea, sangele parea sa imi tasneasca afara din corp, din inima, si parca si din lacrimi...
Se auzi deodata insa un glas puternic, tunator. Nu imi mai vorbise asa niciodata. Parca nu mai era el. Parca imi vorbeau munti, si ape, si paduri, si vai, si tulnice, si clopote de biserica...si fiecare cuvant de-al lui avea ecoul unei rostiri deznadajduite deasupra prapastiei...ecou ce se multiplica de mii si milioane de ori in toata fiinta-mi speriata de taina ce avea sa mi se dezvaluie, ca dar sfant de despartire.
-"Sa nu uiti niciodata ce inseamna Romania!"
L-am privit uimita, printre lacrimi. Durerea incetase. Trupul imi inghetase. Ochii il priveau uimiti. Buzele intredeschise incercau sa schiteze o intrebare, insa nu reuseau sa scoata nici un sunet. Astaptam cu sufletul la gura sa imi mai spuna ceva. Macar un cuvant! Tuna din nou...
-"Aseaza literele cuvantului Romania in alta ordine. Ce iti iese?"
Ma privi cu aceeasi privire sagalnica ce ma insotise in toti acei patru ani. Durerea incepea parca sa dispara, lumina revenea in lumea mea si Iubirea se revarsa parca din nou din ochii lui ce redevenisera veseli. Mintea insa imi era blocata. Nu puteam nicicum sa inteleg ce vrea sa imi spuna. Gandurile nu izbuteau sa aseze in vreo ordine literele ce imi fugeau obraznice si nesupuse prin fata ochilor, refuzand sa se aseze in raspunsul dorit.
-"Om In Rai! Asta inseamna Romania! Sa nu uiti asta niciodata!"
O explozie glorioasa de lumina, de credinta, de nadejde isi facu loc atunci in ochii lui plini de o Bucurie tainica, croindu-si drum direct spre sufletul meu. Ma ridicai de jos. Crucea parca imi disparuse, aripile imi erau acum mai puternice decat oricand, imi simteam radacinile mai viguroase decat le simtisem vreodata, iar in trupul meu se asezau incet fiecare din segmentele Coloanei Infinitului, inaltandu-se cuminti spre cer, unul cate unul....L-am privit fara sa mai simt durerea aceea coplesitoare a despartirii. Parca mi-o luase cu mana. Se pregatea sa iasa. Se mai intoarse insa o data. O ultima data. Imi zambi cu tot sufletul lui cald si bun si imi spuse cu voce blanda:
-"Sa fii un Om, copilul meu!"

***

Nu ne-am mai intalnit de atunci.
Au trecut ani multi. Lungi. Grei. Plini. Ce m-au purtat pana la capatul lumii si inapoi. Pana la sfarsitul inimii mele- credeam eu!- si inapoi. Parea ca l-am uitat. Ca am uitat de aripi, de munti, de voinicii neamului, de cantecele de catanie, de glasul pamantului, de coloana infinitului si uneori parea ca am uitat chiar de Dumnezeu. Desi Il cautam, cu toata inima mea. Imi doream sa Il gasesc din tot sufletul meu. Faceam tot ce imi statea in putinta sa dau de El, sa Il intalnesc fata in fata. Insa nu Il cautam unde trebuia. Si nici cum trebuia.

Intr-o zi, obosita de carari sinuoase ce ma dusesera de prea multe ori mult prea aproape de abis, plina de rani de la toate salturile sinucigase in hauri pline de intuneric, cu genunchii zdreliti, fiinta ciuruita, sufletul rupt in bucati, singura in casa plina de fantome, pierduta intr-o inima prea plina de balast, covarsita de prea multe intrebari fara raspuns, uimita de un curaj, de o forta si de o demnitate ce tasnisera din mine, fara sa stiu macar de unde veneau, epuizata de o lupta ce era mult peste puterile mele, neavand alaturi nici un suflet care sa-mi imbratiseze toate temerile si visele, nici o fiinta care sa ma ajute cu raspunsurile mult asteptate, nici un glas care sa imi spuna ca acea voce timida ce se auzea uneori din adancurile mele avea dreptate, nici o mana care sa mi se intinda, sa ma ridice de jos si sa ma ajute sa imi indrept spinarea covarsita de crucea prea grea pe care o luasem incostienta in spate- copil nebun! De-abia o duceam pe-a mea...vroiam sa o iau in spate si pe-a Neamului!- Intr-o seara, cand am simtit mai acut decat oricand ca nu aveam pe nimeni langa mine, cea adevarata. ( Aceea pe care nimeni nu o cunostea. Nici macar eu nu mi-o mai aminteam....), am pus mana pe o carte. Pe acea carte a carei amintire ma bantuise mult timp, insa cararile pline de amagiri si de promisiuni desarte ma smulsesera mereu de langa ea. Am pus mana pe ea, cu miscari lente si cu o emotie nedeslusita. Pe de-o parte, impietrita de durerea revelatiei ca imi eram mai straina, mai ratacita si mai insingurata decat oricand...pe de alta, intrigata de un fior prevestitor ce parea sa imi trezeasca usor inima din amorteala.

Pagina dupa pagina sufletul imi tresarea, mainile imi tremurau, amintiri rascolitoare imi inundau inima, lacrimi pe care nici nu stiam ca le mai am isi faceau timide loc in ochii uscati de prea mult timp, un zambet timid isi facea usor loc pe colturile buzelor....si, incet, incet, revelatia. Da! Asta sunt eu! Asa sunt eu! Asa gandesc si eu! Acestea sunt valorile mele! Da! Uite, aveam dreptate sa gandesc asa...Da! Da! Da! In sfarsit, gandurile mele se regasesc aici. Cineva le da glas. Forma. Personificare. Da! Asa sunt eu! Asa am fost mereu...doar ca am uitat! Strigam cu voce tare...Stiam eu...am stiut mereu ca asa e...lumea asta s-a tampit! Toata! Deci de-asta am facut ce am facut...deci aveam dreptate. ...am facut bine, am facut bine, am facut bine...aveam dreptate...
In seara aceea am adormit cu cartea pe piept, pentru prima oara linistita- fara sa mai am nevoie de paharul obisnuit de vin-
Pentru prima oara dupa mult timp, am retrait sentimentul acela al copilariei, ca sunt sub aripa Domnului.
Pentru prima oara m-am intalnit din nou cu mine. Dupa mult, dupa prea mult timp.
Pentru prima oara, nu mai eram singura.

In acea seara, cineva m-a privit neincetat. Nu-l vedeam. Insa era acolo, cu mine in camera. Asezat chiar langa mine, ma privea fix, cu ochii lui ageri, iscoditori, sclipitori, atat de vii. Desi de obicei nu avea stare, acum nu se miscase de langa mine. Nici el nu intelegea cum de reuseste sa stea pe loc. Insa statea acolo, tintuit, caci isi dorea mai mult decat orice sa il zaresc. Sa ii zambesc asa cum faceam cand eram copil. Sa il mai privesc odata cu ochii mariti de surpriza, cu gura intredeschisa de uimire muta si sa ii zambesc apoi cu iubirea aceea totala, ce il asigura ca ma incredintez lui, cu toata nadejdea si cu tot dragul de care eram in stare. Insa eu nu il mai vedeam, ca odinioara.
Imi mangaia ca si atunci urmele aripilor, straduindu-se sa vindece el urmele tuturor zborurilor nesabuite in care ma avantasem. Simteam. Tresaream si ramaneam pentru o clipa cu privirea pierduta in gol. Insa nu il vedeam.
Reveneam imediat, dand cu febrilitate pagina dupa pagina, caci tocmai incepeam sa imi intrezaresc in ele sufletul. Imi stergea lacrimile cu mana lui calda si buna. Simteam. Insa tot nu il vedeam.
Facea si glume. Radeam cu pofta. Insa nu. Tot nu il vedeam.
Prea multi ani pe drumuri pline de praf, de noroi, de intuneric, de uitare, de nor, de ceata, de ratacire....Nu, nu il mai vedeam.
Prietenul copilariei mele, tatal meu, profesorul meu, duhovnicul meu, tovarasul meu de sotii, maestrul meu, omul cel mai drag sufletului meu, cel pe care il iubisem, cautasem, plansesem atata, omuletul meu cumsecade, simpatic, vioi, vesel, drag, fascinant, bun, atat de iubit, era, in sfarsit, langa mine.... iar eu? Eu nu il mai puteam vedea!

A fost atat de trist in seara aceea. Zambetul ii pierise, ochii nu ii mai straluceau de bucurie ca altadata, veselia contagioasa ce se revarsa din intreaga lui fiinta fusese inlocuita acum de umbre de ingrijorare, melancolie si nostalgie. O durere muta i se ghicea in felul in care isi tinea buzele stranse. Indarjite si neinduplecate, razboinice si incapatanate. Grave. Chipul sau nu mai avea in aceasta seara nici o legatura cu cel de odinioara.
Nu s-a mai grabit ca de obicei. A ignorat tacticos faptul ca mai avea un milion de vizite de facut. Nu a mai tasnit cum ii statea in fire, ba chiar s-a straduit sa nu faca miscari bruste, sa nu cumva sa ma trezeasca. S-a intors din drum si m-a invelit cu grija. Tineam cartea strans la piept, zambetul nu mi se stersese inca de pe fata, lacrimile mi se uscasera pe obraji, somnul imi era atat de linistit...dar urmele luptelor erau inca acolo...il durea si pe el crucea din spatele meu....insa ridica neputincios din umeri – "Fara ea nu se poate!", se inchina solemn, cu lacrimi in ochi si dadu Slava Domnului. Isi aseza mana dreapta, binefacatoare, pe cap, imi lua durerile si framantarile cu mana si dadu sa plece. Facu ganditor cativa pasi, bolborosind preocupat, vorbind parca unui interlocutor invizibil, gesticuland agitat. Deodata se intoarse. Brusc. Se razgandise.
Se aseza langa mine, isi aseza palaria frumos in partea dreapta, ma prinse de mana, privindu-ma cu iubire si incepu sa se roage. Se ruga pentru copila draga ce nu uitase nicicand ceea ce ii spusese el la despartire. Si facuse tot ce ii statea in putinta sa stie si altii. Si statea acum, mica si slaba in fata lui, spunand parca cu zambetul ei palid..."Ei, un fleac, m-au ciuruit...
Nu s-a miscat de langa mine toata noaptea.
Prietenul misterios al copilariei mele se intorsese in viata mea. Sa ramana!
Da, preabunul meu duhovnic si prieten, Nicolae Steinhardt, nu avea sa mai plece niciodata de langa mine!