ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Nu e greu de observat că așa-zisa „distracție” a înlocuit tot mai mult cuvântul „bucurie”, mai ales în rândul noii generații. Dar există o diferență între ele, cel puțin una care surprinde esența lor.

Distracția este asociată adesea cu plictiseala și tristețea, mai cu seamă când nu izvorăște sau nu naște bucurie. Bucuria însă ne aduce aminte de copilărie, ne veselește sufletul și ne dă putere să mergem mai departe. Viața noastră se hrănește cu bucurii mai mici sau mai mari, de aceea și sărbătoarea este unul dintre ingredientele de bază ale unei vieți fericite. Și, până la urmă, ce caută sufletul omului cu adevărat în viața aceasta: distracție sau bucurie?

Oamenii nu sunt triști pentru că sunt săraci, deși sărăcia nu este un motiv de bucurie. Am cunoscut mai mulți oameni fericiți printre cei săraci decât printre cei cu averi mari. Și, ca o paranteză, adevărații monahi sunt cei mai fericiți, deși nu stăpânesc mai nimic în lumea aceasta. De asemenea, am văzut bolnavi, chiar oameni condamnați practic la moarte de o boală gravă, bucurându-se. Da, iar o bucurie ca a lor nu mi-a fost dat să văd prea des în viața aceasta. Am cunoscut orbi și șchiopi, oameni simpli care abia aveau după ce bea apă, oameni lipsiți de mâini sau picioare, bucurându-se mai mult decât toți ceilalți pe care îi întâlneam. Dar și copii am cunoscut, copii cu handicap, fie fizic, fie mental, care răspândeau în jurul lor voioșie și dragoste. Parcă nu-ți mai venea să te desparți de ei, deși, când îi vedeai așa neputincioși și lipsiți de viitor, îți venea ție să plângi. Ei însă nu erau triști pentru neputința lor.

Pe de altă parte, am văzut în viață, oameni cât se poate de triști, mai ales tineri. Și o spun cu durere, pentru că pe unii dintre ei i-am cunoscut personal. Tineri triști – chiar dacă nu le lipsește nimic: nici mâinile cu care pot îmbrățișa persoana dragă, nici picioarele care-i pot purta pe munții cei mai înalți, nici ochii care pot vedea lumina soarelui, nici puterea de a rosti cuvinte, nici hainele, nici banii, nici distracțiile sau cele mai multe dintre cele pe care și le-ar putea dori un om obișnuit în lumea aceasta. Atât de triști, încât nu o dată au încercat să se sinucidă, și unii până la urmă au reușit.

Oare din ce material este zămislită bucuria în sufletul nostru? Sau care sunt ingredientele din care se poate găti „mâncarea” care să-ți hrănească aceea bucurie ce nu se identifică cu plăcerea și nu are nimic comun cu distracția. Bucuria care nu trece și nu se pierde, căci așteaptă să fie tot timpul reînnoită, recâștigată sau revitalizată în suflet.

Îmi amintesc de oamenii copilăriei mele și am sentimentul că în chipul lor adăsta mult mai multă bucurie, care parcă abia aștepta să se manifeste cu simplitate, deși nici atunci timpurile nu erau ușoare. Dar lumea parcă știa mai mult să se bucure decât astăzi. Iar bucuria lor față de a celor de astăzi venea, bunăoară, dintr-un fel de smerenie adusă de o viață cu multe lipsuri și fără atâtea prilejuri de a te crede buricul pământului, îndreptățit să le primești pe toate pe tavă. Nu drepturi, nu distracții, nu atâtea și atâtea înălțări ale minții, încât să te crezi cel mai deștept din lume, deși nu ai citit mai nici o carte.

Dar să nu idealizăm! Lumea în comunism era și ea traumatizată, însă, sincer vă spun, dacă privesc în jur, am impresia că era totuși mult mai sănătoasă. Oamenii erau cu mult mai frumoși, în cele mai multe sensuri ale cuvântului, și nu pentru că trăiau în comunism, ci pentru că nu apucaseră să se alieneze atât de mult cu mijloacele media și de consum.

Un gust al veșniciei

Personal însă pot spune că abia după 1990 am început să conștientizez ce înseamnă cu adevărat să te bucuri în viața aceasta. Parcă ni s-a ridicat un văl de pe minte, iar acea bucurie naturală, să spunem, din vremea comunismului, s-a transfigurat când am cântat primele colinde. Se întâmpla undeva în anii studenției. Când mergeam în spitale și le colindam bolnavilor, când ajungeam la casa unor bătrânei care nu mai auziseră de mulți ani colinde și lăcrimau, sau când colindam copiilor din orfelinat – atunci am simțit cea mai mare bucurie din viața mea, iar experiența aceasta o trăiam în jur de 50-150 studenți în fiecare seară din zilele premergătoare Crăciunului. Ne bucuram nu numai pentru că aveam ocazia de a aduce bucuria în locurile singurătății și ale durerii, ci pentru că bucuria aceea nu era a noastră, ci era bucuria vestirii lui Hristos, cel Care a venit în lume ca să mângâie și să vindece, ca să dăruiască tot ceea ce are mai multă nevoie sufletul omului: Duhul vieții, duhul Învierii din moartea îndepărtării de Dumnezeu. Simțeai că ceva se petrece cu sufletul tău, că devii mai bun, că ai și tu cu adevărat un rost în lumea aceasta, un rost care transcende toate nimicurile unei vieți lipsite, altfel, de un sens mai înalt. Atunci am învățat din practică că idealurile nu înseamnă nimic, dacă dincolo de ele nu este binele pe care îl poți face oamenilor, faptul că poți să le aduci o alinare și o bucurie. Postul Crăciunului trecea, și acea experiență a colindelor era privită de cei mai mulți dintre noi cu multă nostalgie. Am căutat-o apoi în lume, am căutat să o mai trăim la aceeași intensitate. Nu știam atunci de ce, dar numai în Biserică am putut să o mai retrăim având același gust al veșniciei. Am regăsit-o în ușurarea spovedaniei, în liturghiile de duminică, în privegherile de noapte, am regăsit-o în tot ce ne apropia de Dumnezeu. Tocmai de aceea ne-am luptat ca și alții ca noi să-L cunoască pe El.

Nu sărăcia, nu boala, nu lipsurile, nu orice altceva ne poate aduce întristarea, cât ne-o aduce păcatul. Îndepărtarea de rostul nostru în lume, acela de a face binele. Fuga de noi înșine prin mijloace evazioniste, prin distracție, ecrane, droguri și toate celelalte similare lor. Or asta însemnă timp irosit, viața împrăștiată în multe gânduri și dorințe efemere, o părere de sine hipertrofiată de mass-media ce ne hrănește o imaginație bolnavă. Pornografia, sub toate formele ei de manifestare, și agresivitatea, de la jocurile video „nevinovate” până la filmele și știrile unde violența este justificat și glorificată, toate acestea ne aduc întristare în suflet.

Practic, toată cultura care celebrează plăcerea, de la dulciurile și carbohidrații rapizi care dau dependență și totodată anxietate, până la ideile că bărbatul este femeie sau femeia, bărbat, ori că ești îndreptățit să pui la îndoială și să contești tot ce a lăsat Dumnezeu bun în lume, însăși existența Lui, acestea toate diseminate în întregul mod de viață, în spațiul noetic confundat astăzi cu cel mediatic al omului modern. Ele ne omoară încetul cu încetul sufletul făcându-l pe omul modern să se gândească tot mai mult la eutanasie ca o soluție pentru viața sa.

Unii mă condamnă că sunt prea pesimist. Dar la capătul a douăzeci de ani de când am început să scriu și să vorbesc despre efectele orwelliene ale tele-vizionării în viața omului modern, mi se pare, dimpotrivă, că atunci am fost mult prea optimist în raport cu ce am ajuns să constatăm astăzi la generațiile crescute cu televizor și Internetul, mai nou cu telefoane mobile și TikTok-ul.

Un singur lucru ne trebuie!

Da, suntem tot mai săraci, iar anii care vin nu vor fi ușori. Este adevărat că dictatura orwelliană se strânge ca un laț tot mai mult în jurul trupurilor și a minților noastre. Vor fi probabil greutăți mari ce ni se vor părea imposibil de trecut, dar în pofida tuturor acestora, bucuria lui Hristos nu ne-o poate lua nimeni. Nimeni nu ne poate smulge credința din suflet, dacă o întreținem și o hrănim cu cele cuvenite. Nimeni nu poate să ne văduvească de Duhul lui Dumnezeu, cel Care singur poate să ne dăruiască bucuria cea mai mare și fericirea, chiar și în chinuri greu de imaginat, precum ale martirilor din întreaga istorie. Și avându-l pe Domnul, ne vom bucura mai mult atât de lumina soarelui, cât și de munții cei înalți, de florile cu zâmbetul lor atât de frumos și cuceritor, dar trecător ca însăși viața noastră. Ne vom bucura de copiii neatinși de duhul lumii, neînrobiți de demonul ecranelor, despre care Domnul a spus că de nu vom fi ca aceștia nu vom intra în Împărăția Lui.

Așadar, un singur lucru ne trebuie ca să câștigăm bucuria care nu piere, iar acela este ca în toată vremea să lucrăm la cultivarea în Dumnezeu a minții noastre, fie prin slujbe și rugăciuni, fie prin fapte bune și îndurerare sau compătimire cu durerile lumii, fie prin gândul smerit și așteptarea Domnului, a zilei vieții ce va să vină.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 179 (decembrie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI