ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Adi Dobre a decis să renunţe la colaborarea cu Evenimentul Zilei. Cunoscut ziarist de sport, Adi Dobre renunţă la meseria căreia i-a dedicat 20 de ani din viaţă şi anunţă acest lucru printr-o scrisoare emoţionantă, în care dezvăluie lucruri ştiute în breaslă, dar necunoscute pentru marele public.

Drepturi de autor în detrimentul cărţii de muncă, salarii tăiate şi dispariţia adevăraţilor ziarişti din presă sunt doar câteva subiecte abordate. Ironie a sorţii, tupeu sau neobrăzare.. Evenimentul Zilei a publicat acum câteva zile un material legat de problemele pe care le are Mediafax Group cu Inspectoratul Teritorial de Muncă. Sunt exact aceleaşi pe care le invocă Adi Dobre în scrisoarea sa.

Redăm mai jos scrisoare integrală a lui Adi Dobre, preluată de pe blogul său:

"Niciun alt domeniu de activitate din România post-revoluţionară nu s-a dus în cap aşa cum s-a dus presa. Nici unul… De forat se forează în România, de spălat maşini se spală în România, de făcut evaziune fiscală în România se face, de furat se fură în scumpa noastră patrie, de prostit poporul, aoleu. Toate se fac. Mai puţin presă.
Şi asta pentru că totul s-a politizat în România. Ceea ce e de interes general, fireşte, totul s-a politizat.
Nu sunt nici Tolontan, ca să am explicaţii pentru toate. Nu sunt nici măcar, nu mai dau nume, ca să mă ia Burleanu în echipa lui la FRF. Nu, sunt doar un simplu ziarist, care n-a luat vreodată vreun premiu, nici măcar o şpagă, dar care a făcut multe la viaţa lui, care are cu ce se lăuda. Dar care, din păcate, a ajuns la capătul puterilor.
La începutul anului mi-am dat demisia de la Evenimentul zilei. Cu mult înainte de a afla dacă voi începe la Eurosport. Demisie un fel de a spune, pentru că nefiind angajat n-ai ce demisie să-ţi dai. Era o chestie simbolică. Ca şi acum. Am luat acea hotărâre pe fond de oboseală, de nemulţumire, de frustrare. Am fost sfătuit să mă odihnesc. Şi, timp de două săptămâni, am dormit. Am stat de vorbă cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu fetele mele.
Şi am zis să continui. Aşa cum zic de câţiva ani, Staţi să fac socoteala. Cum fac de vreo patru ani, cam de când a început presa din România să se ducă în aia mă-sii. Nu ştiu de ce a durat atât de mult? Habar nu am. N-am nicio explicaţie. Pasiune? Prostie? Speranţă? Nebunie? Probabil, din toate câte puţin.

Zilele trecute mi-am vizitat doi prieteni vechi la locurile de muncă. Unul e mare om de stat. Altul şef într-un minister. Birouri, costume, respect. Am simţit, aşa, ceva, nedesluşit. Nu, invidie, Doamne fereşte. M-am bucurat pentru ei. “Ce meserie de căcat mi-am ales eu”, mi-am zis în sinea mea, uitându-mă în acelaşi timp la prietenii mei.
“Tati, ai cea mai de căcat meserie”, îmi zice de ani buni fratele Cipic. Şi, de fiecare dată, mi-a adus argumente. Nici nu era nevoie. Ori de câte ori ne strângem, noi, ăştia, câţiva, cu pasiuni comune şi cu afinităţi ciudate, îmi dau seama că am meseria cea mai de căcat. Toţi se pricep la ea. Toţi îşi dau cu părerea, toţi ştiu cum se scrie aia, cum trebuia de fapt aia, cum … Eu, în schimb, n-am să-mi dau vreodată cu părerea despre medicină, contabilitate, despre cum se fabrică saltelele de pat, despre cum se montează o priză ori despre cum se aşează marfa în raft la Auchan. În primul rând din respect pentru celelalte meserii.

Tot Cipic mă certa, vorbesc la trecut, pentru că nu o mai face de mult, şi îmi reproşa că noi, jurnaliştii ne lăsăm călcaţi în picioare, că nu cunoaştem Codul Muncii, că nu avem un Sindicat, că acceptăm tot felul de mizerii, fără să crâcnim. Şi totdeauna tăceam. tăceam pentru că ştiam că are dreptate. Nu există, cred, în România, breaslă mai divizată, mai ruptă-n cur decât breasla asta a jurnaliştilor.

În câţiva ani am ajuns la jumătate din salariu… În ceea ce mă priveşte. Mai grav, am acceptat, de voie sau de nevoie, statutul de colaborator, în locul celui de angajat. M-am bucurat la perspectiva milionului în plus la salariu şi am cedat şantajului de a nu ne pierde locul de muncă, acceptând să rămân fără carte de muncă, încrezător în nişte promisiuni care s-au dovedit a fi doar nişte vorbe deşarte. Adică doar nişte promisiuni.

A existat şi speranţa, de ce să nu recunosc. Speranţa că într-o bună zi va fi altfel, deşi realitatea îmi aducea argumente dintre cele mai clare. Poate a fost şi mândria de a fi jurnalist, pe care mi-am câştigat-o în ani de muncă, de sacrificii. Poate…

Acum e însă clar. Nu mai e drum de întoarcere. Am realizat asta cam târziu. Ştiu… Să-mi fie ruşine. Cu viaţa mea agitată, plină de suspans şi de neprevăzut am sperat întotdeauna că ceva se va întâmpla. Acum am certitudinea: nu se va mai întâmpla nimic. Nimic bun. Când munceşti şi dincolo de laude îţi aştepţi amărâtul de salariu, iar el nu mai vine, atunci, se duc pe apa sâmbetei toate.

Azi am auzit pentru prima oară termenul “salariu îngheţat”. E decupat parcă din reportajele alea de pe National Geographic. Cică ne-au îngheţat salariul pe februarie. Adică, pe înţelesul tuturor, ne-am luat ţeapă, am lucrat degeaba. E prima oară, după mulţi ani, când mă simt jignit. Da, jignit. Auzisem de situaţii asemănătoare, cu întârzieri de salarii şi la Adevărul şi la Jurnalul Naţional şi la România Liberă şi la …. Am scuipat de fiecare dată în sân şi am nutrit speranţa că nu voi trece vreodată prin asta. Repet, de îngheţarea salariului nu auzisem. Ăsta e neologism!

“Bani are şi ţiganii”, spunea adeseori Valeriu Mihăilescu, bunul meu prieten, Dumnezeu să-l odihnească… De câte ori rămâneam fără bani, mă gândeam la vorbele lui. Ştiam mereu că am de luat şi nu de dat. De data asta e altfel…

Auzi… a îngheţat salariul. Cum pana mea să îngheţe când suntem, cred, 20 la sută din câţi eram acum câţiva ani. La Sport, la Evz, am rămas doi. Nimănui nu îi vine să creadă când aude acest amănunt. Sunt departamente care nu mai există, pur şi simplu. Mai grav, sunt jurnalişti care acum câţiva ani nu ar fi fost angajaţi la Evz nici măcar şoferi, cu tot respectul pentru meseria asta. Apropo de şoferi. Înainte aveam câte un şofer şi câte o maşină, cel puţin, pentru fiecare secţie. Acum avem un singur şofer pe tot ziarul. Şi atunci cum pana mea vrei să mai faci presă? Cum vrei să te mai faci respectat? Cum?

Pentru mine, meseria de jurnalist sportiv s-a încheiat în seara asta, când întorcându-mă acasă de la muncă, via fratele Cipic, am călătorit singur în Tramvaiul 14. Vă mărturisesc faptul că mi-a venit să plâng. Mi-a venit să plâng doar când mă gândeam la anii petrecuţi în tagma asta a jurnaliştilor. La anii ăia sacrificaţi pentru un ideal. Acum aproape 20 de ani câştigam mai puţin decât acum. Dar nu conta. Tocmai asta vreau să spun, că nici acum nu contează. E doar o chestiune de principiu. Cum vrei de la oameni determinare şi rezultate, când nu există respect din partea celui care cere toate aceste lucruri? Cum?

Voi continua la Eurosport, unde, pe cuvânt, e altă lume. Nu voi mai scrie. Nici nu aş mai avea unde. Îmi amintesc de vremurile când tarabele gemeau de ziare. Cele mai multe de calitate. Acum e jale…

Voi continua aici, pe blog. Poate am să cumpăr domeniul ăla pe care l-am rezervat de atâtea ori, dar de ficare dată mi-a lipsit ceva. Mi-au lipsit banii cu care să-l achiziţionez.

Acum, după ce am scris toate astea, mă simt puţin detaşat. Nu ştiu de ce. Mă detaşasem eu de ani buni. Nu m-am mai uitat la TV decât la transmisiunile în direct. De cele mai multe ori fără sonor. Ce să văd la buletinele de ştiri de la TV? Ce să citesc în amărâtele de ziare care au mai rămas pe piaţă?

Îmi e scârbă. Îmi e scârbă de lumea în care trăiesc. Îmi e silă de armatele de “yesmani”, de nesfârşitele cohorte de spinări cocoşate, de infinitele legiuni de lingăi…

Mă opresc aici. Am scris doar despre o stare de spirit. Despre starea de spirit a unui individ, nu a unui grup. S-ar putea ca ceea ce simt să fie împărtăşit şi de alţii. S-ar putea însă să nu…

Am pus punct unui capitol din viaţa mea. Un capitol care a durat aproape două decenii. E mult? E puţin? Dumnezeu ştie… Ştiu doar că sunt trist… Nu simt nimic altceva… Niciun alt sentiment… Atât… Sunt trist…".