ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Mă uit în newsfeed şi mă frapează faptul că ne facem atât de multe fotografii singuri, cu telefonul, majoritatea în trafic :) Asta spune foarte multe despre lumea în care trăim astăzi.

Din ce în ce mai insinguraţi, din ce în ce mai îndragostiţi de noi înşine, din ce in ce mai plini de întrebări pe care, pentru că nu le găsim răspuns, le îngropăm sub înca o linie conturată tremurat unei imagini publice pe care ne-am creionat-o şi pe care ne străduim să ne-o însuşim. Din ce în ce mai plini de aşteptări pe care, pentru că nu le găsim împlinire, le justificăm cu încă un motiv pentru care ar trebui să nu renunţăm la ele. Încă o fotografie, pe care ne-o facem, tot singuri, să ne reamintim şi să reamintim lumii cât suntem de frumoşi. Din ce în ce mai pe drumuri, pe care, pentru că nu ne umplu şi nu ne împlinesc şi uneori chiar ne golesc, ne oprim să mai punem un indicator. Fără să realizam că trimite tot către noi, din ce in ce mai puţin şi mai rar către alţii...

Ce diferenţă între portretele de familie de pe vremuri - cu părinţi radioşi înconjuraţi întotdeauna de peste trei - patru copii-, între tablourile alb negru ale părinţilor noştri, care trăiau sau nu povestea de iubire îndelung visată, dar erau împreună- şi fotografiile de azi, " selfies" cu priviri triste, cu buze care au uitat să îşi mai rostească cuvintele propriului suflet şi le-a rămas doar vocea stridentă a unei lumi prea grăbite şi prea zgomotoase, cu prea mult machiaj, cu prea mult silicon, cu prea mulţi muşchi, de cele mai multe ori cu prea puţine haine şi... cu parcă din ce în ce mai puţină bucurie. Cu din ce în ce mai puţină iubire. Cu tot mai multă tristeţe în ochii ce par să strige din ce in ce mai mult "ajutor!" Cu tot mai multă disperare mută în atâtea suflete ce strigă pe la fiecare semafor "Uite-te la mine!" , "Uite-te la mine!"

De ce atâta tristeţe în ochi, chiar dacă buzele surâd? De ce atâta gol şi atâta durere ce străbate uneori din spatele machiajului? De ce mă deprimă oare atât de tare să văd aşa de multe poze făcute în oglindă? Poate pentru că omul nu a fost făcut să trăiască singur şi să îşi facă singur poze în oglindă? Poate pentru că mă încăpăţânez să mai cred în iubire- şi încă într-o iubire mare, ce strabate timpul şi moartea - într-o lume în care suntem împinşi din ce in ce mai agresiv, din toate părţile, pe toate canalele, pe căi mai largi, mai pline de plăceri şi mai uşoare... Dintre care, nu-i aşa, autosatisfacerea e cea mai rapidă şi mai uşoară...

Mă încăpăţânez să cred în iubire, în frumos, în puritate, în poezie, în tablouri de familie, în idealuri şi în jertfă, dar în tot timpul ăsta newsfeedul meu arată de parcă am trăi în era masturbărilor, de tot felul, să îmi fie iertat. Imi arată o lume în care parcă şi noi şi fotografiile noastre suntem din ce în ce mai selfies. Din ce în ce mai singuri. Din ce în ce mai însinguraţi. Mergem din ce în ce mai mult către noi înşine, dar, paradoxal din ce în ce mai departe de noi. Poate pentru că drumurile duc spre noi, în timp ce Calea duce mereu către alţii?

Din ce în ce mai pe drumuri, din ce în ce mai puţin pe cale, ne îndepărtăm uneori prea tare de inima noastră şi ne oprim să ne mai facem o fotografie. Poate aşa ne vom reaminti cine suntem?

Poate aşa ne va vedea cineva, în sfârşit, cu adevărat, în lumea asta din ce în ce mai grabită, cu oameni care privesc din ce in ce mai puţin în jur, căci sunt mereu cu ochii în oglindă... sau...cu ochii tot mai mult în ecranul unui telefon?