Bogdan: Finalul e frumos, dar până la final lucrurile nu sunt atât de simple. În clasele a IV-a, a V-a, visam la o calificare internațională, în condițiile în care Pavel nu lua la matematică nota zece. Înainte de a se califica la etapa națională, în clasa a VI-a, nimeni din școală nu credea că va ajunge aici, deși, în final, a scos un punctaj foarte bun. În general, pregătirea pentru o olimpiadă națională – nu mai vorbesc de internațională – necesită mult mai mult decât ne închipuim. Trebuie să știi ce să lucrezi și cu cine să lucrezi. Nu se cere materia de la clasă.

Profesoara care inițial nu credea prea mult în el, ulterior l-a ajutat foarte mult, a lucrat cu el benevol, inclusiv în vacanță. Fusese ea însăși olimpică națională la matematică, iar soțul ei a participat la mai multe olimpiade naționale de informatică. Și stăteau împreună seara și alegeau probleme pe care să i le dea lui Pavel dimineața să le rezolve. Nu mi-a cerut nimic și și-a alocat atât de mult timp pentru el! I-am dat la sfârșit un buchet de flori și o mai sunăm din când în când să-i spunem „La mulți ani!”. Apoi, a făcut pregătire gratuită la Fundațiile eMAG și UpperSchool. Cursurile care se fac pentru olimpiadele internaționale, indiferent că e olimpiada internațională de matematică sau balcaniadă, sunt gratuite. 

Mi-aduc aminte că era odată o discuție despre cât costă un doctorat în România, și am spus că este gratis. Cât te costă un aur la internaționale? Răspunsul este același. Adică dacă tu-ți faci treaba, dacă ești bun, e gratis. Fundația UpperSchool a lucrat cu el gratis, profesoara de la școală a lucrat cu el gratis, Centrul de Excelență eMAG a lucrat cu el gratis, profesorul de la Liceul Internațional de Informatică a lucrat cu el gratis. Pe doamna Ivanovici, de la UpperSchool, am văzut-o prima dată la ziua lui Pavel – și nu numai că n-am plătit-o niciodată, ci ea a venit la noi și i-a și oferit un cadou valoros! Asta aș vrea să se vadă, că sunt profesori dedicați și că noi n-am plătit, pentru că multă lume mă întreabă cât m-a costat această performanță. Nu m-a costat nimic, decât pixuri, hârtie, cărți...

 Mihaela: Ca să descoperi vocația unui copil trebuie să ai un munte de răbdare, pentru a merge cu el să vezi unde se învârt interesele lui. Eu am primit un sfat, în plină disperare, că nu știam dacă mai ajung cu copilul acasă întreg de la maternitate. Doamna neonatolog mi-a zis atunci: „Învață să-l asculți! Copilul cere ce are nevoie”. O vreme n-am ținut seama de asta. Avea o lună și ceva și ieșeam cu el afară și, ca toate mamele disperate, îi puneam căciulița când bătea vântul. Nici mâinile nu și le putea ridica și își freca agitat căpșorul. Până nu i-am dat căciula jos nu s-a potolit. Am învățat să-l ascult. Mai târziu, avea patru ani, a venit și mi-a spus: „Mama, vreau șah!”. Însă eu i-am răspuns: „Ce știi tu ce este șahul?”. Și a făcut șah. Sau, într-o zi când eram nervoasă, băiatul cel mic, Nicolae, a venit și mi-a spus: „Mama, tu ești agitată, pentru că nu ai mai citit acatistul Cuvioasei Parascheva!”. Fiind el născut chiar de ziua cuvioasei, aveam o rânduială de rugăciune pe care, din varii motive, nu o mai împlinisem în ultimele zile. 

Vreau să spun că ei au busola lor. Noi le-o stricăm cu tot zelul din lume, cu activități inadecvate. Nu știm să îi luăm cu noi în bucătărie și ni se pare că ne încurcă, dar dacă ești dispusă să frămânți pâine cu un copil de trei ani și cu unul de un an, îți ies niște copii modelați. M-au întrebat la un moment dat: „Mama, dar tu de ce ai stat acasă cu noi?”. Am stat acasă și nu am lucrat până când a mers cel mare la școală, pentru că, dacă ești acolo când ei au nevoie, când îți zic: „Mama, vreau să fac un șir logic!”, vei culege roadele. Mulți copii nu știu să facă șiruri logice. Noi facem de la un an și ceva. Punem cub roșu, cub verde, cub roșu, cub verde. După ce a învățat să facă singur șirul de două culori, mai adăugăm o culoare și așa învățăm șiruri. Și când va ajunge la școală, va ști să vadă ce urmează sau unde se duce broscuța. Sunt copii care nu înțeleg ce este „sub” sau „peste” la șapte-opt ani, pentru că au fost abandonați în fața calculatoarelor. Mai poți să captezi atenția unui copil care în ziua anterioară a petrecut șase ore în fața ecranului, și asta ani la rândul?! De unde? Cu ce? Noi, profesorii, lucrăm cu materialul clientului. 

 

Bogdan: Nu sunt convins că matematica este neapărat vocația lui. Pavel are multe talente. Copiii mei toți au multe talente, nu numai Pavel, ci și Nicolae și Maria. Pavel era în clasa I, a II-a și a fost acceptat la școala de muzică. A fost de două-trei ori și a zis că nu-i place, și nu s-a mai dus. Noi avem convenția asta, că încercăm ceva de câteva ori, dacă nu ne place, renunțăm, dar de câteva ori ne ducem. După aceea a făcut pictură câțiva ani. A făcut înot câțiva ani. A făcut fotbal câțiva ani. Nu a făcut doar matematică. Are talent la desen, dar are talent mai mare la matematică decât la desen. Matematica s-a lipit de el mai mult decât altele, dar le-a încercat pe toate. Sau, mă rog, pe toate câte ne-au ieșit în cale. 

Dar și în matematică există mai multe domenii, care se reflectă și în secțiunile olimpiadei (geometrie plană, algebră, combinatorică și numere). Fiecare excelează în altceva. De pildă, el este foarte bun pe combinatorii, pe zona asta de creație, nu de rezolvat probleme. 

În fine, cred că a ajuns la matematică pentru că așa a fost rânduiala. De altfel, când te încredințezi lui Dumnezeu, toate au o rânduială. Pe Pavel îl cheamă „Pavel” pentru că nu putea să-l cheme altfel. Noi nu puteam să avem copii și am fost odată de ziua Cuvioasei Parascheva la Iași, când fuseseră aduse moaștele Sfântului Apostol Pavel. Și, când m-am întors acasă, Mihaela a rămas însărcinată – sau am aflat că rămăsese însărcinată. Iar primii doi copii ai noștri sunt născuți unul pe 13 iunie, adică Pavel, când au fost aduse la Iași moaștele Cuvioasei Parascheva, și celălalt, Nicolae, e născut chiar pe 14 octombrie. Astea sunt date certe. De asta îl cheamă Pavel, pentru că a venit cu o rânduială.

De aceea, în privința vocației, nu există o rețetă – fiecare are talentul lui, fiecare are rânduiala lui. Problema noastră, ca părinți, este să acceptăm că talentul copilului poate fi altul decât cel pe care-l visăm noi pentru el. Cea mai mare greșeală pe care o fac eu, de pildă, este că încerc să duc copilul unde mi-aș fi dorit eu sau unde credeam eu că puteam să fac ceva. Asta a fost și este lupta mea sau lupta noastră. Mihaela mă mai ponderează, ea e mai psiholog.

Mihaela: Copiii vin pe lume cu tot ce le trebuie. Fiecare are capacitatea și posibilitatea lui, dar până nu descoperă copilul că își dorește acel lucru, nu ajungi la performanță. Într-adevăr,  rețete nu există. Cheia e să nu eliminăm din ecuație voia lui Dumnezeu. Cu unii merge, cu alții nu merge. Sau ce merge astăzi cu același copil, mâine poate nu mai merge. Să-i ascultăm, să-i urmărim, să fim acolo când au nevoie și să le arătăm cum am reușit noi, să le explicăm. „Uite, m-am bucurat că am reușit să-mi sădesc floarea preferată”. Și el îți va spune: „Da, este minunat să ai petecul tău de pământ cu floarea preferată!”. Nu știu, sunt lucruri palpabile. Performanța se realizează după ce ajung ei să aibă un set de valori, după unsprezece-doisprezece ani. Dar îl duci și la șah și la înot și la cusut și la pictură și la muzică. Nu mai mult de două activități diferite pe săptămână până la zece ani, pentru că oboseala își spune cuvântul și vor fi demotivați. Și dacă ne iese o zi pe săptămână fără să audă de cuvântul „școală” ca activități impuse ar fi minunat. Acest lucru este esențial până la perioada de pre-adolescență, când încep să simtă gustul rezultatelor și răsplata muncii. Când încep ei să ceară, abia atunci pot să muncească chiar și mai multe zile la rând. 

Cât despre metodă, există și o metodă: copiii noștri au avut întotdeauna program. De luni până joi sub nici o formă ecran, de nici un fel. Aveau voie la ecran vineri și sâmbătă. Dar noi sâmbătă aveam pictură, șah, ieșeam în parc, ieșeam în Grădina Botanică. Eu încercam să termin treburile gospodărești din casă în timpul săptămânii, ca sâmbăta să le fie dedicată. Și chiar și când aveam program nu le dădeam ecran dacă nu cereau. Uneori se trezeau: „A, a trecut weekend-ul și nu ne-ai dat ecran, ne-ai păcălit iar!”. „Păi, doar n-am să-ți spun eu: «Stai, mamă, la televizor!»”. Este un efort pentru că este o asumare și o dedicare, și nădăjduim să le fie lor de folos. Dacă până la zece ani ești asumat ca părinte, se va vedea diferența. Trebuie însă să pui ceva în loc! Doar să interzici și să nu fii prezent este zadarnic, nu funcționează.

Mihaela: El singur și-a făcut program și și-a scos telefonul. Noi i-am pus control parental pe telefon lui Nicolae în clasa a VIII-a, de exemplu, ca să se dedice studiului. La Pavel nu mai era cazul, în clasa a X-a, mai ales că el și-a văzut de treabă, dar și-a pus singur control, ca nu cumva să-l fure curiozitatea și să ajungă să navigheze aiurea pe Internet.

Bogdan: Acum, ca o glumă sau ca o paralelă, mă uit cum era Sfântul Apostol Pavel în tinerețea lui, cum era Sfântul Grigorie Palama în tinerețea lui, la a cărui biserică mergem – amândoi au fost niște oameni foarte duri, dintr-o bucată și care n-au stat la negocieri. Exact așa e și Pavel. Nu dur în sensul negativ. Adică ferm, ăsta este termenul: ferm. Din februarie până la olimpiada internațională, adică până în iulie – căci aceasta este perioada competițională – telefonul lui a stat pe hol. Nu l-a avut cu el în cameră. Era pe mut și pe hol. Când mai lua câte o pauză se ducea și se uita pe telefon să vadă cine l-a sunat. Eu îl sunam și așteptam să mă sune el. Nu-mi răspundea instantaneu. Și-a tăiat singur ecranul, spunând: „Dacă stau cu telefonul lângă mine, primesc două-trei mesaje, mă simt dator să răspund, poate că-mi și place să răspund, nu că mă simt dator – că sunt prieteni, sunt colegi – și pierd timp”. Și atunci, și-a tăiat ecranul, în primul rând ca telefon, căci telefonul e cel mai la îndemână. Mă uit la ceilalți copii ai mei, ca să nu fac referire la alții – cea mai mare penalizare e să le iau ecranul, ca să nu dau exemple din altă parte. Prima dată a eliminat ce putea să-i fure timp.

Bogdan: Dacă te uiți la ei, în general, la copiii cu performanțe mari, o parte dintre ei par semi-autiști, zici că trăiesc în lumea lor. Metropola TV a găzduit recent un interviu cu membri ai lotului olimpic de matematică de anul acesta, cu Radu Lecoiu, care a fost admis la Harvard, cu Andrei Moldovan, care a fost admis la Cambridge și cu Pavel și, bineînțeles, cu profesorul lor de matematică de la clasă, domnul Flavian Georgescu. Copiii sunt foarte vii. Dacă găsește cineva vreo urmă de „autism” la ei, eu..., nu știu... Practică sporturi, ies în lume, sunt comunicativi, au prietene, sunt educați, cultivați. Și nu sunt papagali! Au fost interviuri la care se tot insista pe întrebarea dacă sunt tocilari. Păi, stai un pic: ce înseamnă a fi tocilar? Cum adică suntem tocilari? Nu suntem tocilari, că nu învățăm aiurea, noi știm ce învățăm.

Mihaela: Cunosc și alți copii din lotul internațional, toți sunt oameni de viață. Merg la fotbal, merg la teatru, au făcut tenis, înot, joacă șah. Astăzi m-a sunat Pavel să-mi spună: „Vezi că întârzii. Mâncați, eu rămân puțin în oraș”. Își fac un program cel puțin odată pe săptămână, chiar și în timpul școlii, și ies în oraș. Merg și în tabere de matematică, dar și în tabere pe teme culturale, relaționează și participă la jocuri, merg la munte, la  mare. Pavel mi se pare viu, nu e „„autizat””. Nu zic că nu există și partea cealaltă a monedei, dar în cazul nostru, din punctul acesta de vedere, stăm liniștiți, pentru că are mulți prieteni. De exemplu, după ce s-a întors din Japonia, prietenii i-au făcut o petrecere-surpriză. I-au comandat tort, l-au așteptat cu confetti, cu șampanie, s-au bucurat, au petrecut. Adică unui om despre care îmi zici că s-ar duce într-o parte unilaterală nu cred că i s-ar face asemenea petrecere. A avut vara aceasta nu-știu-câte întâlniri. Joacă jocuri de masă, joacă Civilization, care durează jumătate de zi. 

 

Mihaela: În familie pune masa, se joacă cu frații, se mai și bat. M-a impresionat zilele trecute și cred că acest lucru este definitoriu. Eram stresată cu începerea anului școlar, schimbându-mi școala, colectivul, directorii – este un cumul de stres. Și a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a zis: „Mama, cu ce te ajut?”. Vine de la sine, dar copiii au atribuții în casă prin rotație, mai ales pe perioada de vacanțe și libere. Când intră în perioada de concursuri, îl lăsăm mai lejer. Nu se ridică odată de la masă să nu întrebe: „Ce am de făcut?”. Băieții pun masa, o strâng și pun vasele în mașină. Aceasta este atribuția lor seara. Cum o rezolvă, e treaba lor. Când nu ies scântei, noi nu intervenim. Maria, pe măsura ei, că este mai mică, participă și ea la curățenia în casă. În curte au legat cu tata via anul trecut. 

Noi i-am luat cu noi mereu, i-am luat cu noi și în parc, i-am luat cu noi și la sapă, și la curățenie. Eu nu intru la ei în dulap, unde trebuie să-și păstreze curățenia. Odată l-am trimis cu tricoul șifonat la școală, pentru că eu îl călcasem și nu l-a păstrat cum trebuie. Și zice: „Nu este călcat”. „Pardon”, i-am zis, „a fost călcat, te descurci!”. Acum suntem în faza în care învățăm să călcăm.

Este o luptă continuă, trebuie să fii pregătit. Iar performanța noi, ca părinți, o construim zi de zi, de la cele mai mici vârste ale lor. Da, este o luptă și o lucrare continuă.