În urmă cu doi ani, pe 31 octombrie 2021, se stingea în condiții spitalicești neelucidate, cel mai probabil în urma „protocoalelor criminale Covid”, colega noastră, Elena Solunca, delicata publicistă de la Academica, revista Academiei Române, care ne făcea onoarea să publice săptămânal, la ActiveNews, câte un cuvânt cu bună mireasmă duhovnicească, în cadrul rubricii sale consacrate, „Gând de Duminică”. Ani de zile am colaborat împreună cu dânsa la Curentul și apoi la ZiariștiOnline. Pe 30 noiembrie 2021 vorbisem cu dânsa și suna foarte bine la telefon, era încredințată că va fi lăsată acasa într-o zi, cel mult două, pentru că se simțea deja sănătoasă, după o presupusă infectare Covid. A doua zi nu a mai raspuns la telefon pentru ca pe 1 noiembrie să cadă vestea frângerii sale, ca un trăznet. Culmea, exact în aceeași zi, într-un spital din Reșița, avea să moară, cel mai probabil din aceleași motive, și jurnalistul-veteran Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Redăm în continuare, In Memoriam, un interviu realizat de doamna Maria Stanciu, de la Uniunea Ziariștilor Profesioniști, filiala Galați, cu fiica duhovnicească a vrednicului de pomenire Părintele Dumitru Stăniloae, dialog publicat în revista Călăuza Ortodoxă, a Arhiepiscopiei Dunării de Jos, împreună cu o scurtă prezentare a sa.

Dumnezeu și Maica Domnului, pe care mult a iubit-o, să o aibă în lumina cea neînserată! (V.R.)

Gălățeancă prin naștere, Elena Solunca a venit pe lume în 25 ianuarie 1942, în familia Mariei (Micu, de domnișoară) și a lui Grigorie Solunca (născut în comuna Stoicani, județul Galați). Școala primară, gimnazială și liceul le‑a urmat la Liceul nr. 2 din Galați, absolvit în 1959. Șansa de a urma cursurile unei facultăți a venit însă peste ani, abia în 1966, deoarece, arestarea tatălui în 1958‑1959 și condamnarea sa au făcut imposibilă înscrierea, pe bază de dosar, la concursul de admitere. În anul 1966, a fost un moment de respiro pentru urmașii celor prigoniți (nu a mai fost concurs de dosare), fapt care i‑a permis a se înscrie la examenul de admitere, la Facultatea de Filozofie din Iași, absolvită în 1970. Din același an, 1970, a devenit redactor la revista „Contemporanul” din București, un periodic care se leagă de numele multor intelectuali din țara noastră.

În 1989, pe fondul schimbărilor din România, alături de  gânditorul Mihai Corneliu Drăgănescu, fost președinte al Academiei Române (1990‑1994), Elena Solunca a dat viață revistei „Academica".

Distinsa noastră interlocutoare este un „truditor al cuvântului” scris și rostit, dar și o prezență constantă, blândă și luminoasă a emisiunii „Cultură și Credință, azi”, de la Trinitas TV, emisiune realizată de domnul Vasile Bănescu (pe când era mai normal - n.n.). Elena Solunca publică în cotidianul „Ziarul Lumina”, iar în ultimul timp și pe site‑ul ZiaristiOnline.ro, unde semnează la rubrica „Gând de Duminică” (ulterior continuată la ActiveNews - n.n.).

Este autoarea volumului „Cuviința tainei", prefațat de părintele Dumitru Stăniloae, pe care l‑a scris la îndemul părintelui Stăniloae, „Patriarhul Teologiei românești", cum îl numește Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Să fim datori unul față de altul doar cu iubire!

ÎÎn „Anul omagial al satului românesc, al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari" și „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești", vă aducem în atenție interviul cu doamna Elena Solunca Moise, ziarist, redactor principal la revista „Academica", editată de Academia Română.

Ne‑am propus să publicăm în paginile revistei noastre o serie de convorbiri cu oameni de seamă. Pentru această ediție, facem arc peste timp și vom aduce în actualitate o frântură din viața  necunoscută a Galaților de odinioară, cu chipuri dragi, părinți, bunici, profesori de ieri și de astăzi, care au intrat în viața noastră prin rugăciunea și lucrarea lor.

– Stimată doamnă Elena Solunca Moise, știm că rădăcinile Dumneavoastră sunt strâns legate de Galați, „Orașul teilor", cum mai este recunoscut. Vă rugăm să faceți o scurtă incursiune în Galațiul de odinioară, oraș copleșit „(cumplit) de negustori", dar ‑ mai ales ‑, de parfumul teilor. 

– Mai întâi, îngăduiți să vă mulțumesc pentru onoarea de a fi invitata Dumneavoastră, o onoare pe care sunt datoare să o împart cu toți acei care m‑au ajutat să realizez cât am reușit și, foarte probabil, destul de puțin față de ce am primit. După cuviință și mai presus de toate, aduc slavă lui Dumnezeu pentru  câte mi‑a dat mie de‑a lungul anilor. Mai mult, slavă și pentru că m‑a ajutat să înțeleg rostul lor anume, ca să pot spune cu David: „Minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le‑ai făcut". Înțelepciune, adică mai mult decât pricepere pe care o presupune pentru că aduce în prim-plan armonia ca recuperare a unității din diversitate, cum o definea Leibniz. Într‑un fel, la o privire de suprafață, aș putea spune că, da, eu am făcut ceea ce am făcut, ceea ce nu este nici pe departe adevărat. Mai degrabă, aș spune că sunt slugă netrebnică pentru că, învață Sfântul Apostol Pavel, toate le‑am primit de la Dumnezeu, așa încât smerenia este o primă îndatorire a fiecăruia. O alta este, cum spune tot Apostolul neamurilor, iubirea pe care s‑o avem mereu unul față de altul. M‑am născut la Galați, cum spuneți „Orașul teilor" care își trimit mirosul cu generozitate pretutindeni, chiar și pe strada mea care era străjuită de arțari. Iertare, dacă nu l‑am simțit și gândit niciodată că era oraș de negustori. Mă fascina Dunărea și port în suflet această fascinație pe care cred că o poartă, chiar fără să știe, toți cei care trăiesc pe malul unui mare fluviu. Știți, vorba lui Horațiu: „Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul marea trecând‑o". Eram fascinată până și de faptul că izvorăște din Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră, anume să alunge întunericul cu susurul abia simțit al valurilor care ți se așterneau la picioare, când stăteai ca să le asculți povestea. Îmi amintesc că, la liceu fiind, într‑o zi de decembrie m‑am dus singură, sunt o singuratecă, pe malul „bătrânului fluviu". Se întuneca și m‑am tăinuit cu Dunărea bucuroasă  de prima zăpadă ușor viscolită și înconjurată de liniștea orașului zgribulit. Totul părea ca un început de lume și, într‑un fel era și pentru mine pentru că urma să merg la facultate. Tatăl meu a fost constructor naval și ar fi dorit să fac și eu facultatea de construcții de nave. Dar, Domnul nu a vrut și tare Îi sunt recunoscătoare acum, cu remușcarea că e cam târziu. Atunci am plâns și m‑am revoltat pentru că, din motive politice, nu am fost primită nici măcar la concursul de admitere.

–  Știm că tatăl dumneavoastră este unul dintre „fericiții noștri prigoniți", din perioada comunistă. Ce învinuiri i‑au adus acuzatorii?

–  Domnul mi‑a dăruit și o familie frumoasă, dar… Într‑o noapte de iarnă, cred că prin 1958‑1959, am auzit bătăi puternice în ușa de la intrare… Ne‑am speriat, tata a deschis, erau cei de la securitate care l‑au arestat. Eu și sora mea, tremurând, ieșisem din camera noastră, fără să  înțelegem nimic. Păstrez imaginea tatălui meu care, încătușat, ne‑a spus: „Tatăl vostru nu a mințit și nu a furat". Am înțeles că a fost învinuit de „uneltire împotriva ordinii statului" sau așa ceva, o acuză folosită frecvent. Dacă îngăduiți, aș vrea să vă mai spun ceva despre felul în care lucra securitatea. Odată mama a fost chemată la sediul securității și noi am crezut că trebuie să ducă un pachet, cum auzisem că se mai întâmpla nu de puține ori. Mai târziu ni s‑a spus că o făceau pentru cei care primeau să colaboreze. Mama a făcut o bocceluță în care a pus ceea ce auzise că au făcut și alții și am plecat pe strada Brăilei. Pe mine firește nu m‑au primit și am așteptat destul de mult. Când a ieșit, am vrut să‑i dau bocceluța, dar mama a spus ferm să mergem acasă. Mai târziu am aflat că, de fapt, au chinuit‑o ca să dea mărturie că tata ar fi fost legionar (învinuire foarte frecventă și mai totdeauna neîntemeiată), dar mama nu a făcut‑o. Atunci, au lăsat‑o singură, în acel birou, „să se mai… gândească"… O supravegheau însă pe un vizor. Mama și‑a pierdut controlul și, cum nu putea spune ceva împotriva bărbatului cu care avea copii, s‑a îndreptat spre fereastră să se arunce în gol. Cred că mai sunt oameni care știu că sediul securității din Galați era pe strada Brăilei, iar camera în care au dus‑o pe mama era la etajul trei. Cel care o supraveghea prin vizor a deschis ușa și a apucat‑o de spate cu o clipă înainte de a se arunca. Deci, paradoxal, ar trebui să mulțumesc… securității. Apoi, tata a fost închis la Aiud, închisoare considerată de maximă siguranță. Când s‑a întors ne‑a arătat o cruciuliță făcută din os (câteodată le mai dădea o ciorbă cu os) pe care o făceau mai toți deținuții după posibilitățile lor precare și, cusută pe sub cămașă, era ca o rugăciune neîntreruptă. Mai pot spune, fapt petrecut și cu alți deținuți, că, întors din închisoare, tata a devenit și mai credincios și asta ne‑a unit mai mult în bucuria de a ști că, mereu și mereu, Dumnezeu e cu noi și că avem datoria să fim cu El, ascultând lucrător voia Sa cea bună. Doamne, ce părinți minunați am avut!…

– Dumnezeu să‑i odihnească în pace, pe toți!… Cum ați depășit această dramă?

– Cum am depășit? La început, mama a vândut tot ce se putea din casă. Cărților le‑am dat foc de teamă să nu vină iar securitatea. Am ascuns în sobă, la repezeală ‑ fără să știu prea bine atunci valoarea lor ‑ „Criticile", de Titu Maiorescu. Sunt ani de care nu vreau să‑mi amintesc decât cu recunoștință pentru cei care, înfruntând spaima de securitate, vorbeau cu mama și, uneori, ne mai dădeau prăjituri. La facultate, firește, nu am putut merge atunci și am găsit cel mai bun refugiu ‑  cărțile pe care le împrumutam mai ales de la profesoara mea, Natalia Papadopol, de la care am deprins farmecul tăinuit al iubirii de înțelepciune care, până la urmă, este iubire de Dumnezeu. Asta m‑a hotărât să merg la Facultatea de Filozofie.

– „Veșnicia s‑a născut la sat!", proclamă poetul și filozoful nostru Lucian Blaga. Ne povesteați că bunicii materni erau din comuna Vânători de Galați, și în această vatră a satului ați petrecut copilăria. Ce amintiri vă leagă de satul copilăriei, de locul unde hoinăreați desculță în iarbă? Cine au fost pedagogii celor „șapte ani de acasă"?

–  Și aici trebuie să mulțumesc lui Dumnezeu. În vacanțe mergeam la țară. Tata era din Stoicani, dar, murindu‑i mama și crescând la Galați, nu prea mergeam în satul bunicilor paterni. În schimb, la Vânători, satul mamei, era raiul copilăriei noastre. Ne cățăram împreună cu alți copii prin caiși, făcând larmă cât îngăduiau plămânii fiecăruia. Vara mâncam pepeni pe care îi spărgeam cu pumnul, îi mâncam cu mâna și făceam împreună cu cei de‑o seamă adevărate concursuri. Simt și acum căldura prafului de pe ulițe. V‑am spus de bunicuța mea minunată, care se numea Tiroana. Vedeți, acum se fac ore de Religie și e foarte bine. Dar, e cu totul altceva să vorbească o ființă dragă cu glas tăinuit, care, iubindu‑te, găsește drumul direct spre inimă. Religia nu este o disciplină de studiu printre altele. Vă amintiți cum, în drumul spre Emaus, ucenicii Luca și Cleopa s‑au întâlnit cu Hristos fără să‑și dea seama și, după ce s‑au despărțit și‑au amintit acea „căldură" care le‑a umplut inimile, reverberație a vieții veșnice. Acum, cred că bunica se roagă pentru noi ca odinioară…

– Vă rog să ne aduceți în atenție câteva modele de mame model din istoria creștină, pornind ‑ firește ‑, de la modelul Maicii Domnului!

–  Cum spuneți, și, nu se poate altfel, modelul desăvârșit este Maica Domnului, care, zicând îngerului Gavriil „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!", a pus început bun mântuirii noastre. Mai apoi, la nunta din Cana Galileii când a spus: „Faceți orice vă va spune El!". Cum Hristos nu a venit să strice Legea, ci s‑o plinească, ne‑a dat poruncă nouă: „Să vă iubiți unii pe alții, așa cum Eu v‑am iubit pe voi!". Urmându‑i pilda, îndeobște, mamele cu adevărat creștine sunt foarte smerite, nu vorbesc despre ele, ci despre ce au de făcut, despre griji și bucurii. Mândre sunt doar de copiii lor.  Și mama era ca toate mamele, dar cu totul aparte fiindcă era a noastră. E, așa, cum spune Micul Prinț: „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să‑ți fie atât de prețioasă".

În amintirea mea, o soție și o mamă demnă de toată considerația a fost doamna Maria Stăniloae, o prezență delicată, discretă și plină de grijă iubitoare pentru părinte, pentru fiica Lidia, fizician de prestigiu, poetă și gânditoare creștină și, firește, pentru Dumitraș, fiul dumneaei. Îmi amintesc când primeam telefon și îndată întrebam dacă vorbește din București sau de la Freiburg, ca să știu dacă și cum ne putem vedea. Și Lidia este un model de mamă dacă mă gândesc la Dumitraș care îmi pare că seamănă cu părintele și acum îi urmează pașii, consacrându‑se mereu gândirii creștine.

– Minunate amintiri aveți, doamnă Elena Solunca! Și asta, pentru că ați descoperit frumusețea tainică a cuvântului din Cuvânt cu cel mai mare teolog al veacului XX. Cum a fost întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae, „Patriarhul Teologiei românești", căruia îi purtați o amintire și o recunoștință aparte?

– Ani de zile, noi ‑ eu și soțul meu, George, care a plecat la ceruri ‑ am mers la biserica Silvestru și l‑am avut duhovnic  pe părintele Galeriu, pe drept binecunoscut și apreciat. După ce sfinția sa a plecat la Domnul, duhovnic ne‑a fost părintele Ștefan Alexe, un alt dar pentru care trebuie să fiu recunoscătoare. Sfinția sa, ca profesor de Patrologie la Institutul Teologic din București m‑a familiarizat cu opera Sfinților Părinți. Cum devenisem și prieteni de familie îmi îndruma studiul și, mai în serios, mai surâzând, mă seminariza ca să știe dacă și ce să‑mi mai dea de studiat. O făcea firesc și uneori cu umor de care nu ducea lipsă și pe care îl folosea paideic. Eu eram la revista Contemporanul și vreau să spun, cum am mai făcut‑o, că atunci se citea foarte mult, se organizau rețele ale iubitorilor de carte, se făceau schimburi, se purtau discuții. Într‑un cuvânt, pentru noi era o ideală formă de rezistență la intoxicația ideologică pe care o credeam permanentă. Uneori, aveam impresia că „sus" se cam știa și se dezvoltase un anumit stil de citire printre rânduri. Mai era și goana după copiatul cărților trase la xerox… și, nu o să vă vină să credeți, dar uneori se făceau xerocopii de cineva… din faimosul CC!  Odată m‑am „jucat" și, într‑un articol, am scris că libertatea a fost definită cel mai bine de „Paul din Tars" ca fiind „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc", gândind că cenzura (care tocmai se desființase dar… ființa la vedere) nu mă lasă să greșesc.

– Paul din Tars, era, de fapt, Saul din Tars, Sfântul Apostol Pavel…

– Firește. Nu știu din ce motive, dar nu a spus nimeni nimic, doar cunoscătorii mustăceau. Să știți că nu era nimic deosebit în asta, pentru că se practica frecvent.  Era ceea ce se numea „voluptatea citirii printre rânduri".

revin. Ca orice șoarec de bibliotecă, citisem cărțile Părintelui Stăniloae ‑ se xerocopiau și ele ‑, dar nu îndrăzneam să mă duc, era ca un Sfânt pentru mulți dintre noi. M‑am dus în calitate oficială de redactor la revista Academica pe care, ca să zic așa „am născut‑o". Voiam să inițiem o colaborare. Părintele m‑a primit cu bunăvoință, dar, cred că mă considera a fi „infestată" de ideologia comunistă, ca orice ziarist din acea vreme. Într‑o zi, am pornit o discuție mai îndelungată cu sfinția sa pe care uneori  o retrăiesc. La sfârșit, a spus să mai vin pe la Dumnealui și împreună cu soțul meu, pe care l‑a „adoptat" de îndată. Era un familist desăvârșit. Ne făcusem un obicei ca, înainte de a merge la biserica Silvestru, să luăm binecuvântare de la Dumnealui. Vedeți ce bogată sunt?! Au fost zile minunate pentru că, deși nu i s‑au publicat textele în revistă…, noi ne‑am apropiat mai mult și ne simțeam ca o familie. De fiecare dată, la plecare, spuneam: „Să ne rugăm!". Tare îmi sunt dragi cuvintele acestea, care aveau să fie, la timpul potrivit, și cele de… despărțire. Se întâmpla la Spitalul Fundeni, în toamna lui 1993 († 4 octombrie), într‑un salon precar și, cum slăbise, avea înfățișarea unui Sfânt bizantin. Urma să ne vedem „mâine", care s‑a dovedit a fi… un mâine etern.

– Care este povestea cărții „Cuviința tainei", pe care ați scris‑o și publicat‑o în 1996, îndeplinind un canon?

– Cum mă consideram truditor al clipei, scriind mereu „la zi", chiar dacă într‑o revistă săptămânală, nu m‑am gândit să scriu o carte. A făcut‑o, însă, dumnealui și a insistat spunând că vrea să scrie Prefața și, mai mult, a amintit‑o și într‑un interviu la televizor.  M‑am supus ca ucenic, altfel nu prea ascultător… Ei bine, în prefață, dincolo de cuvintele de întâmpinare generoase, mi‑a dat un fel de canon sugerând că împlinirea adevărată va fi când mă voi depărta de filozofie și dedica Religiei! Ce pot să vă spun? Doar că, fără să fac mai nimic deosebit, parcă de la sine… doar din cuvânt, părintele Stăniloae m‑a ajutat să‑mi fac canonul și îi sărut mâna! Acum, scriu mai mult pe teme de Ortodoxie.  Cel mai prețios lucru pe care l‑am învățat ‑ mai bine spus vreau să cred astfel ‑, este smerenia, ca expresie a Iubirii. Aș compara‑o cu atitudinea unui tată care, atunci când vede copilul căzut, nu‑l bate ‑ nici pe departe ‑ nici măcar nu‑l mustră, ci se pleacă, îl ridică, îl curăță dacă s‑a murdărit și îl înalță cu drag deasupra capului înainte ca el să apuce a plânge. De sărbători, noi întârziam a‑l felicita ca să nu deranjăm. Suna dumnealui întâiul. Poate să pară ciudat azi, când toată lumea urlă la toată lumea, dar dacă nu  telefonam un timp, o făcea Sfinția Sa, întrebându‑ne dacă suntem supărați. Și nu eram, nici pe departe, excepții, cred că așa proceda cu mulți. Uneori, cred că și‑a cunoscut sfârșitul. A fost așa că, într‑o zi am mers la cimitirul Cernica, unde își dormea veșnicia doamna Maria. Ne‑am întâlnit cu niște tineri de la Asociația Filocalia din Sibiu care voiau un interviu. Eram mulțumiți că astfel stătea mai mult în aer liber. La plecare, soțul meu s‑a dus să pregătească mașina. Noi am mai rămas și, când să plecăm, s‑a oprit o clipă și a rugat‑o pe doamna Maria să‑l ierte că vine rar, dar îi este cam greu… Apoi, uitându‑se la Cruce a zis: dar să știi că vin la tine cât pot de repede. A fost să fie peste doar câteva săptămâni…

– Doamna Solunca, ne‑am propus ca dialogul nostru să aducă în atenție aspecte legate de educația creștină, fiindcă spune Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4).  E clar că, în familie, părinții și bunicii trebuie să fie primii dascăli în educarea urmașilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne recomandă ca educația creștină să se facă „treaptă cu treaptă", încă din pruncie, ba încă din pântecele mamei. Cine sunt cei care trebuie să continue să predea ABC‑ul credinței copilului în școală, astfel încât să îi dezvolte deprinderile și convingerea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume pentru ca pe om să‑l îndumnezeiască?         

– Așa este, dar Hristos a spus, după ce a înmulțit pâinile în pustie, și într‑o legătură directă: „Eu sunt Pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată… Pâinea vie, Care Se coboară din cer din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare… Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el…".  Hristos este „Pâinea Care Se pogoară din cer" spre hrană pentru viața de aici și Jertfă pentru a redobândi viața veșnică. În rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli, aflată în cap. XVII din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, de o profunzime și sublim de neegalat, formulează un principiu ‑ călăuză care îmi pare o definiție a creștinului; anume spune că ei „sunt în lume, dar nu sunt din lume" sunt în păcate, dar se feresc să le săvârșească. Așa înțeleg eu creștinul ca omul care „fiind din lume" se străduiește  să nu fie „din lume", la care adaug eterna datorie a iubirii ce se poate manifesta în nesfârșit de multe feluri. David spune că Dumnezeu ceartă pe cel pe care îl iubește, sau „certând m‑a certat Domnul, dar morții nu m‑a dat".

– În Grecia antică, Plutarh (46‑126 după Hristos), autorul unui tratat de educație pentru copii, își sfătuia contemporanii că țelul educației micului elin era cel de a acumula cunoștințe, pentru a dobândi o bună creștere și a se „desăvârși". „Modelul" lui Plutarh de  desăvârșire era exemplificat și susținut cu modele de eroi, adeseori, amorali. Acest pedagog vorbește despre o „desăvârșire" bazată doar pe cunoașterea profană, de la om, omul impregnat de păgânisme, care nu‑și propunea cunoașterea și întâlnirea cu Transcendentul Care coboară, cu Pedagogul Luminii, Care este Hristos… Am ales acest „model", de fapt pseudomodel de educație, pentru că se aseamănă cu ce se întâmplă la noi astăzi, în învățământ… Din nefericire, astăzi, mulți dintre noi trăim mai mult pentru cele materiale, după falsul principiu: „carpe diem"… Ce calități trebuie să aibă un dascăl de școală nouă, pentru a da o bună educație creștină ucenicilor săi și a‑i determina să privească Cerul și să alerge după „asemănarea cu Dumnezeu"?

–  E greu de spus, pentru că este implicată nu doar ra­țiu­nea în sine, ci și acele „rațiuni ale inimii" de care vorbea Pascal. Creștinismul nu e doctrină doar, ci un mod plenar de a trăi. Adică să nu fim dintre aceia care, cum spunea Apostolul neamurilor, cu gura laudă pe Dumnezeu și cu fapta se leapădă. Aveți dreptate în ce spuneți și este bine să scrutăm interiorul nostru, al fiecăruia. Vedeți, acum Religia se face în școală, și este foarte bine, sunt Biserici  multe și e minunat, și preoți sunt suficienți. Apar multe cărți și e la fel de minunat, deși nu știm câte se și citesc și înțeleg. Și cu toate acestea e unanim recunoscut că trăim o criză spirituală fără precedent. Nu putem spune că e implicată doar secularizarea, ca și cum ar fi un fel de virus care se transmite după legi neștiute. Știți, adesea mă gândesc la Sfântul Grigorie de Nazianz, pentru care am o evlavie cu totul specială. Când a ajuns în Constantinopol toate bisericile erau ariene și doar una ortodoxă. La plecare, toate erau ortodoxe și doar una ariană. Asta ca urmare a păstoririi sale și a celebrelor „Cinci cuvântări teologice", care citite și astăzi sunt actuale și nu prea lesne de înțeles, dar la fel de luminătoare, încât simți nevoia să revii ca la un duhovnic. Au și o frumusețe poematică ușor de înțeles cunoscându‑i sensibilitatea și preocupările poetice. Era în secolul IV și nu‑mi închipui că ascultătorii  aveau… studii de specialitate. El a scris și un „Tratat despre preoție", cel puțin și pe mine m‑a făcut să înțeleg, cum a reușit să înfrunte biruitor cea mai puternică erezie a timpului.   Nu, secularizarea nu e o boală a secolului, nu e destin, care se încadrează în procesul despre care vorbea Mircea Eliade de „sacralizare a profanului și profanizare (nu profanare!) a sacrului". Simplificând la maximum aș spune că este, după îndemnul Apostolului neamurilor, nevoie de Iubire, anume cea jertfelnică. În Psalmul 50, David, adresând‑se lui Dumnezeu, spune că, „arderile  de tot nu le vei binevoi", ci „duhul umilit, inima înfrântă și smerită" pe care Domnul „nu o va urgisi". Petru, veteranul între Apostoli, ne arată că și aici nu avem decât a urma pe Hristos care S‑a smerit ca pe omul cel căzut să‑l înalțe la demnitatea dintâi deschizând porțile veșniciei. Desăvârșirea la care ne cheamă Hristos începe cu smerenia care, ne asigură Sfinții Părinți, nu este deloc ușor să o deprinzi astăzi dar e mama virtuților… se mimează însă ușor. Nici pe departe însă smerenia fariseilor, dacă așa poate fi numită mimarea, pe care o afișează ostentativ și cei de astăzi. Nu, smerenia autentică este iubire slujitoare… Toate vorbele sunt vânare de vânt, în fața faptelor care le dezic. Mircea Vulcănescu disocia între a vorbi despre adevăr și a fi în adevăr. De vorbit, se vorbește cu asupra de măsură,  teamă îmi e că și eu o fac acum abuzând de generozitatea Dumneavoastră. A fi în adevăr însă  înseamnă a muri în adevărul dătător de viață, dăruind‑o pe a ta. Așa a făcut și, la închisoarea din Aiud, dându‑și sufletul lui Dumnezeu, cel numit „Sfântul", la  Mircea Vulcănecu, mă refer, care a spus: „Să nu ne răzbunați!"

–   Asistăm la dezbateri sterile legate de eliminarea orelor de Istorie, de Religie, de reducerea orelor de Limba și Literatura română din programa școlară… Să revenim la modelul Greciei antice, care considera că pentru o educație completă, copilul trebuie să studieze Philosophia, pentru că astfel  micul elin cunoștea: „ce este binele și ce este răul?, ce e dreptatea și nedreptatea?, cum să se poarte față de zei?!, față de părinți, de bătrâni, de legi, de slugi, de tot ce‑l înconjoară…" Prin Philosophia învățăm să nu devenim „fericiți peste măsură" când avem un succes, iar în nerealizări, „prea îndurerați", își atenționa Plutarh contemporanii. Clement Alexandrinul (150‑216) ne demonstrea­ză că ceea ce a fost Vechiul Testament pentru iudei, aceea a fost Philosophia pentru greci, adică „Pedagog către Hristos".  În societățile creștine, Religia ar trebui să fie ceea ce era Filosofia pentru antici – „Știința Științelor", Care ne invită să‑L urmăm pe Hristos.  Așa fiind, ce materii să învețe copilul la școală, ca să‑l conducă pe calea desăvârșirii? 

– Mulțumire, dar cuvântul filozof nu este potrivit mie,  poate doar ca iubitor de înțelepciune ca mucenicie pentru Hristos. Desigur, am putea înșira o bibliografie impresionată. Eu am să‑l citez doar pe Sfântul Grigorie de Nazianz: „Orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică o faptă". Și încă o învățătură demnă de respectat: Nici un bine nu este bine dacă nu este bine făcut. De fapt, și aici, la proporțiile noastre, urmăm lui Dumnezeu care „a spus și s‑a făcut, a poruncit și s‑a zidit". Nu a ținut prelegeri, ci a făcut. E adevărat că „la început a fost cuvântul" de fapt, acel „logoi", rațiune; că Dumnezeu era Cuvântul, dar anume Cuvântul prin care toate s‑au făcut. Vedeți și pentru Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, Maică a Cuvântului, rostim  cuvinte multe, fără de număr și toate adevărate pentru că, încredințează Sfântul Efrem Sirul, ascultând de cuvântul Domnului, are „voirea împreună alergătoare cu puterea". Maica lui Hristos și Maică a noastră  este „om purtător de Dumnezeu" care a născut „Dumnezeu purtător de om". Știință a științelor este rugăciunea și asta tot de la Hristos o știm. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan scrie, în capitolul XVII, unde aflăm că viața veșnică este „a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L‑ai trimis".  Nu sunt pedagog, dar cred că Religia, ca disciplină de predare, trebuie să țină seama de psihologia fiecărei vârste și, mai ales să plece din „inima înfrântă și smerită", spre inima nevoitoare de sfințenie. Nu cred că e de folos doar pentru a completa norma pentru care cineva e…

– Sfântul  Vasile cel Mare recomanda tinerilor – ne recomandă și nouă, astăzi – „să ne înfruptăm" din operele clasicilor, din cultura profană „cu totul, în felul albinelor. Căci ele nu se apropie de toate florile și nici nu se străduiesc să ia totul de pe cele pe care se așează, ci – luând cât le este necesar pentru muncă, au lăsat restul în bună pace".  Altfel spus, științele ne ajută la mântuire?!

– O, da, fără îndoială. Încă Francis Bacon a scris că puțină știință te desparte de Dumnezeu, multă știință te apropie de Dumnezeu, recunoscând că știința este putere. Cu îndrăzneala tânărului, l‑am întrebat odată pe savantul Octav Onicescu dacă crede în Dumnezeu. Mi‑a spus: „Să cred? Eu știu că există Dumnezeu!" Și nu era specialist recunoscut și în teoria probabilității. Un exemplu strălucit îl aflăm la Sfântul Vasile cel Mare în Omiliile sale, mai ales cele de la „Facere", unde se arată foarte bun cunoscător al cunoașterii științifice din vremea sa. Poate nu voi fi în asentimentul multora, dar cred că Bunul Dumnezeu – Bunuțul – cum spune cu mult drag unul dintre preoții de la Biserica noastră – când a văzut  cum credința oamenilor scade și rătăcește a dat știința în această formă ca să ajungem la adevărurile de demult găsite în Biblie, pe un alt drum. Acum, din ce în ce mai mulți savanți recunosc că Natura este marele dascăl al științei. Da, dar natura e făcută de Dumnezeu‑Ceatorul. Dacă studiem cu atenție, vedem cât de actuale etern sunt adevărurile Bibliei și asta ne trimite la Fericiri pe care ni le‑a vestit Hristos. Spiritul științei contemporane trimite la fericirea făcătorilor de pace care „fii ai lui Dumnezeu se vor chema". Din păcate, omul nici așa nu dă crezare și parcă suntem în fața revenirii celor două cetăți Sodoma și Gomora. Eu trag nădejde că, la noi, se vor găsi zece rugători adevărați ca să fim salvați. Uneori, în liniștea nopții, chiar și a orașelor, poți simți rugăciunile altor creștini și ai o stare de blândă comuniune. La mântuire poți ajunge și fără cunoașterea științifică, dar ca prin ea să ajungi la mântuire trebuie să dezlegi taina rugăciunii, prin… rugăciune. Cum spunea părintele Teofil Pârăianu: roagă‑te cum poți până când te rogi cum trebuie.  Așa cred că a făcut  Rilke, care ajunge să scrie: „Stinge‑mi lumina ochilor, te pot vedea/ Acoperă‑mi urechile, te‑aud ușor/ Fără picioare către tine pot umbla și fără gură pot să te implor/ Frânge‑mi în două brațele, la fel te va cuprinde inima în loc/ Iar de‑mi vei azvârli în creier foc/ Pe sânge te voi duce mai departe".

– Harul lui Dumnezeu străbate veacurile… În Evul Mediu, cehul Jan Amos Komensky (1592‑1670),  Comenius, în variantă latină, în lucrarea sa Didactica magna, fixează principiile didacticii, ca știință și pune bazele generale ale învățământului și instrucției. Komensky susține că încă de la naștere, copilul este „dotat" nu numai cu semințele științei și ale cunoașterii, ci și cu cele ale religiozității. Însă, spune pedagogul ceh, semințele devin folositoare doar printr‑o bună educație, activitatea pedagogică urmărind nu doar acumularea de cunoștințe, ci și cultivarea virtuților creștine: nădejdea, credința și dragostea. În ultimele decenii, autorii de manuale alternative au eliminat din conținutul acestor instrumente de lucru aproape de tot aspectele ce țin de spiritualitatea noastră creștină și identitară, oferind spre studiu „didactica fără Dumnezeu". Ce‑i de făcut? Pe drumul mântuirii sufletului, ne ajută cunoașterea din cărți, fără cunoașterea și cunoștința de Dumnezeu?

– Fără urmă de îndoială, NU! De altfel logicianul și gânditorul B. Russel vorbește despre comunism ca despre „o religie fără Dumnezeu"… E limpede cu cine se… leagă. Așa a fost și nu a avut și nu are nici o alternativă – este un eșec al omului, ireversibil dacă nu ascultă de îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiți‑vă ca s‑a apropiat împărăția cerurilor". Dacă vreți, asta înseamnă reconsiderarea a tot ceea ce ai făcut în orizontul de lumină a Celui pe care, văzându‑l a profețit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Care a venit să ridice păcatul lumii". Intrând în Iordan ca să fie botezat, cerurile s‑au deschis, Duhul Sfânt S‑a odihnit deasupra capului Său, iar glasul Tatălui a rostit în fața întregii zidiri: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit". La  Schimbarea la față, glasul Tatălui Ceresc spune: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe El să‑L ascultați!" Într‑o cu totul minunată simetrie: Maica Domnului la nunta din Cana Galileii spune: „Faceți tot ce vă spune El", iar Tatăl ceresc: „Pe El să‑L ascultați". De altfel, cei care se lamentează pe toate canalele mass‑media de secularizare, ar înțelege dacă ar citi pe Comenius, dar nu doar ca pedagog, cum l‑am învățat la facultate, ci ca filosof. Cartea sa „Pansofia" este în cel mai înalt grad de folos oricărui om cu acel simț bun de care vorbea Descartes.  Pentru omul profund religios, cum era Comenius, educația începe din pântecele mamei și se termină cu pregătirea pentru moarte. Interesant cum scrie cât de bine este ca viitoarea mămică să se roage cât mai mult și să asculte muzică de bună calitate. În secolul XX, știința atestă faptul că, bunăoară, dacă viitoarea mamă ascultă muzică de  Mozart copilul va avea un indice de creativitate sporit. Să ne imaginăm ce ar fi dacă, azi,  în locul „zgomotului" numit muzică s‑ar asculta nu doar Mozart, dar și  preclasicii sau clasicii. Ce ar  simți pruncuțul ascultând Chopin? Sau Haydn, sau Vivaldi ca să nu vorbesc de Beethoven și pentru noi mai ales Enescu.

– „Cântecul ce ades ți‑l cânt/ Când te‑adorm în fapt de seară,/ Puiule, e‑un cântec sfânt,/ Vechi și simplu de la țară./ Mama mi‑l cânta și ea,/ Și la versul ei cel dulce,/ Puiul ei se potolea/ Și‑o lăsa frumos să‑l culce/ Azi te‑adorm cu dânsul eu/ Ieri, el m‑adormea pe mine,/ Și adormi pe tatăl meu/ Când era copil ca tine…/ Mâine, când voi fi pământ,/ Nu uita nici tu, și zi‑le,/ Zi‑le doina, cântec sfânt,/ La copiii tăi, copile!"… Asistăm, în ultimele decenii, la un exod al părinților care merg în cele patru zări ale lumii, ca să asigure o pâine mai albă copiilor. Din nefericire, în multe astfel de situații primează latura materială, în detrimentul celei sufletești. Pot înlocui banii, oricât de mulți ar fi, dragostea părintească, legătura firească dintre părinte, dintre mamă și copil?

– Niciunde, nicicând și nicicum. Bogatul căruia i‑a rodit țărâna se tot gândea cum să‑și chibzuiască avutul ca sufletul să aibă timp să bea, să mănânce, să se veselească. Domnul i‑a spus: „Nebunule, în această noapte îți vor cere sufletul, și cele strânse ale cui vor fi?" Apoi, la ce i‑au folosit banii lui Iuda? Doar să‑i arunce și să se sinucidă. Și astăzi o fac așa cei care îi consumă pe droguri și tot felul de produse ale „industriei de plăceri", că există și așa ceva. Banii sunt buni în măsura în care sunt cinstit câștigați, ca mijloc folosit cu chibzuință neuitând o clipă de milostenie care șterge multe păcate. O legendă spune că Sfântul Apostol Toma, care era și arhitect, a fost angajat să construiască un palat unui om bogat. El a dat însă banii săracilor, așa încât, bogatul văzând că nici vorbă de palat, s‑a înfuriat și l‑a trimis la închisoare. Peste noapte a visat un palat din cale afară de frumos. Când a întrebat al cui este?, i s‑a spus că a lui. Da,  era palatul pe care Toma îl construise în cer din banii primiți și investiți acolo unde rugina nu‑l mănâncă, nici furii nu‑l răpesc. Corecți fiind, nu trebuie să minimizăm valoarea lor căzând într‑o altă formă a fățăriei și ea la… modă. Totul să facem cu măsură, după horațianul „est modus in rebus". Sau după definiția virtuții, adică a puterii, dată de  Aristotel ca mijloc între două extreme, dar un mijloc care este totodată culme. Când cineva e bolnav, bunăoară, are nevoie de bani mulți pe care e bine să‑i ai la nevoie.  Vedeți, Hristos nu a spus niciodată să  ne schimbăm firea pentru că ni s‑a dat tot ce e necesar îndumnezeirii. El ne îndeamnă  să fim „desăvârșiți, precum Tatăl nostru cel ceresc, desăvârșite este". Desăvârșirea este, mai presus de toate, Jertfa Sa prin care ne‑a dăruit Pacea asigurându‑ne: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor". Rămâne ca și noi să fim cu El.

–  Sunteți ziarist de o viață și  un fin observator al realității. Vă rugăm să ne spuneți câtă preocupare mai există, astăzi, în Școala românească pentru a sublinia legătura intrinsecă dintre Cult și Cultură? Există ideea, mai ales în mediile intelectuale, că între cele două nu există nici o legătură, ci dimpotrivă e un hău! Ca intelectual de factură creștină, ce ne puteți spune?

– Ca să parafrazez o vorbă celebră a lui Cațavencu… este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Dincolo de glumă, trebuie spus că sunt asemenea preocupări, dar nefiind mediatizate rămân neștiute. Poate nici nu este rău, s‑ar contamina de acel derizoriu de care vorbește Liosa. Legătura însă este evidentă și o spune cuvântul însuși, cult, cultură indiferent pe care alegem  dintre cele cam trei sute de definiții date culturii. Venind de la „cult", ca omagiu adus inițial unei divinități, cultura presupune o pregătire în aflarea celor mai bune căi spre a‑i câștiga bunăvoința. Nu credeți că actuala criză a culturii se datorează și secularizării? Cultura este de la Dumnezeu, o formă a legăturii cu El. Forma ei cea mai joasă este idolatria, pe care o condamna David: „Idolii oamenilor sunt argint și aur/Lucruri făcute de mâini omenești…" Cei care susțin o asemenea idee fac, conștient sau nu, o echivalare nepermisă între ființă și neființă, între ființare și neființare. De fapt, aici e și un șiretlic al celor care vor să semene confuzie și vrajbă. Ca să eliminăm o confuzie, propun  să ne gândim la cultura pământului care rămâne pârloagă dacă nu e lucrat și dă roade pe măsură dacă e arat, semănat, îngrijit și nu oricum, la întâmplare, ci după rânduială. Totul ne trimite la începuturi…Când Dumnezeu i‑a vorbit lui Adam, îndată după cădere, nu l‑a îndepărtat de tot, nu l‑a pedepsit aruncându‑l în neființă, legătura a rămas pentru că Iubire fiind Dumnezeu  nu putea sta departe de cel pe care îl iubea. Și apoi, Dumnezeu nu a făcut omul spre moarte, omul nu este cum spune Heidegger, „Zein zum tode", o ființă spre moarte, ci spre înviere. Eminescu avea dreptate în felul său când în „Mortua est" spunea: „Pe palida‑ți frunte nu‑i scris Dumnezeu". Cum să fie scris astfel când Hristos spune: „Eu sunt Învierea și Viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac". De aceea nu mă îngrijorează prea mult rătăcirile câtă vreme mă pot întoarce să spun ca, odinioară, fiul cel mic: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă‑mă ca pe unul dintre argații tăi!". Acum se vorbește de „cultură organizațională", prea puțin analizată la noi, mai ales din perspectiva secularizării. E o cultură care parcă ignoră natura, relaționându‑se aproape exclusiv cu tehnologia. Este, ce‑i drept, foarte eficientă, dar, cum spunea David „nu are duh". O ilustrează foarte bine romanul „Imprecatorul" . Acțiunea se desfășoară într‑o instituție unde totul era perfect organizat, erau chiar „ingineri de suflet". Dintr‑odată, ca din senin, necazurile se țin unul după altul, până la faliment, deși urmau întocmai indicațiile specialiștilor. În cele din urmă, colosul care o adăpostea se prăbușește fără ca cineva să facă ceva. Cercetările ulterioare au descoperit că locul fusese cândva blestemat de unul dintre foștii proprietari…

– Copleșiți de ispitele epocii „carpe diem", uităm să fim contemporani cu Dumnezeu. Doamna Solunca, este creștinul un om singur? Ce remedii are el împotriva singurătății?

– Nici vorbă! Asta ne‑a învățat o bătrână de la țară. Eram într‑o ceată, cum îi plăcea părintelui  Galeriu să spună, și urcam spre  Mănăstirea Crasna însoțiți de părintele stareț. Urcând voinicește o bătrânică, sprijinindu‑se într‑un baston, și cunoscând‑o, Părintele a întrebat‑o: „Ce faci mamă… ai venit singură până aici?" Bătrâna s‑a îndreptat cu demnitate și intrigată, într‑un fel, a zis: „Auzi singură! Eu sunt cu Domnul nostru Iisus  Hristos!" Nimeni dintre noi nu a făcut nici un comentariu. Da, neîndoielnic, bătrânica era cu Hristos,  vorbea cu Mântuitorul, se sfătuia cu Maica Domnului. A fost pentru noi o lecție. Este singur doar cel care voiește și, iertare, rogu‑vă, nu vrea să primească pe nimeni, nicicând și nicicum, în sufletul său. Este săracul bolnav. Cum să fii singur privind o icoană cu Hristos sau cu Maica Preacurată sau cu oricare dintre sfinți?

– Cine sunt românii și cum vedeți națiunea română în contextul european de ieri, de astăzi și de mâine?

– Poporul român este, cum spunea Mircea Vulcănescu, o „dimensiune a existenței" pentru că pe noi „aici ne‑a lăsat" Dumnezeu, nu am venit de cine știe de unde ca să mergem la  întâmplare, orbecăind prin timp. Și, dacă Dumnezeu ne‑a lăsat aici, a făcut‑o ca să sfințim locul. O spun expresii ca „omul sfințește locul", ecou al rugăciunii Tatăl nostru, când spunem  – „Facă‑se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ" – în cer, o fac îngerii, aici e de datoria noastră. Cine face voia lui Dumnezeu este „om al lui Dumnezeu". Măriei  Sale – Țăranul Român, cum îmi e drag să spun cu îndatorire,  îi era străină răzbunarea și Simion Mehedinți arată convingător în „Creștinismul românesc". O adeveresc expresii de felul: „Lasă‑l în plata Domului!", folosite când cineva face un rău sau nedreptățește.  Anonimul cioban din Miorița, probabil pe un model precreștin,  nu s‑a gândit nici măcar o clipă să se apere, cum ar fi putut‑o face, darămite  să se răzbune. O sigură grijă – iubirea pentru mama lui căreia trebuia să‑i aline durerea pierderii. Nunta este unire cu cosmosul în care trăim. Dacă bine îmi amintesc, Dante a scris că dacă „mișc un deget, tremură o stea".

Mai este ceva: românul primește multe, dar e foarte selectiv dintr‑un sentiment al responsabilității, cum se spune „nu înghite pe nemestecate", ca să nu i se facă rău. Sigur avem – nu se putea altfel – și destule defecte. Iată, Eminescu reproșa, nu fără  temei, cu o acută actualitate lipsa de caracter, dar o făcea ca ziarist, prins în vârtejul polemicelor politicii. S‑a vorbit de răbdare ca virtute a poporului nostru, exersată de‑a lungul întregii istorii. E răbdător românul, dar până la o limită – până ajunge cuțitul la os. Țăranul a intuit cu înțelepciunea lui că măduva este, cum spunem astăzi, hematio‑formatoare, face sânge, principiul vieții. Așa e, nu suntem nici mai buni și nici mai răi decât alte popoare. Îmi pare însă că putem vorbi de o cultură a tainei întemeiată pe un adevăr existențial: suntem singurii ortodocși între latini și singurii latini între ortodocși. Apoi, nu avem voie să ignorăm zestrea dacică despre care cunoaștem destul de puțin, neexistând documente. Este însă suficient ca să înțelegem cum s‑a făcut că, urmând chemării Sfântului Andrei, străbunii noștri s‑au creștinat într‑un mod firesc ca și cum ar fi descoperit, dintr‑o dată, chipul lui Dumnezeu în sufletul lor. Aici nu este vorba de mândrie, nici pe departe și de nici un fel, ci de asumarea vieții ca timp dăruit spre a sfinți pământul pe care, anume pentru asta,  l‑a dat spre sfințire. Spun localnicii din Aiud că uneori se simte miros de mir… poate e o părere, dar sigur e că acel pământ a fost sfințit. O spunea Radu Gyr cu viața lui și a celor din închisorile comuniste: „E jertfa lor de veacuri mărturia/Ce strigă din morminte până‑nori;/Să apărăm cu râvnă Ortodoxia/Și‑acest pământ de sfinți și de eroi!"

– Ca națiune, ce posibilități avem pentru a revigora resursele creative, identitare, ale sufletului românesc? Înainte de aceasta, ce componente atribuim „sufletului românesc", fiindcă „tot ce‑i românesc nu piere", nu‑i așa?

– Păi, cum să piară dacă ne‑a lăsat Dumnezeu aici și cum spune țăranul din Maramureș „am fost și‑om fi"? Dumnezeu a făcut omul pentru viață, nu pentru moarte. Că doar nu ne‑o fi lăsat Părintele Ceresc la întâmplare și nici de izbeliște. Ne povestea odată un preot de prin Moldova, cum – fiind secetă – a hotărât cu enoriașii să țină post și să iasă pe câmp cu prapurii, în timp ce alții priveau ironic. Pe unde au fost ei, a plouat, nu și în rest. Mai este ceva… semnificativ, în cel mai înalt grad. Știți desigur tradiția potrivit căreia, mai ales în nordul Moldovei, că Dumnezeu a umblat pe pământ cu Sfântul Petru. Întunecându‑se, obosiți fiind, au dorit să tragă la o casă. Firește la cele mari, nimeni nu a răspuns, ba au asmuțit câinii.  La capătul puterilor, au bătut la ultima poartă. A ieșit un bărbat, a astâmpărat câinii, i‑a poftit în casă și‑a sculat nevasta care a aprins focul, el a muls vaca, au fiert laptele, i‑a poftit să se spele pe mâini, le‑a dat un ștergar curat și i‑a așezat în fața mesei. Apoi, i‑a culcat într‑o cameră de oaspeți, mirosind a busuioc.

– Proverbiala ospitalitate românească este o evidență…

– Vedeți, oricât de sărac, țăranul avea o cameră pentru oaspeți! A doua zi la fel, ba la plecare le‑a mai pus și în traistă o bucată de mămăligă și brânză. Pe drum, Sfântul Petru s‑a rugat de Dumnezeu să facă ceva pentru cei care i‑au „omenit" (cuvânt gemând de tâlcurile ce le poartă). Domnul i‑a spus că nu le poate da nimic, că au tot ce le trebuie. A zis Petru: „Doamne, dă să‑și vadă sufletul!" Peste niște ani, s‑a născut Eminescu, apoi Enescu, Brâncuși, Luchian și încă mulți, foarte mulți alții. Toate se transmit prin tradiție, care, spunea Rădulescu Motru, este pentru cultură, ceea ce sângele este pentru viață. Avem și dintre cele rele descrise de Emil Cioran care a scris despre „Schimbarea la față a României" căruia i‑a răspuns Mircea Vulcănescu. Constantin Noica s‑a „inspirat" copios din „Dimensiunea românească a existenței" convins că Mircea Vulcănescu, trecut la index, nu va avea a spune nimic…

– Și, totuși…

– Totuși… Se pare că a spus unor apropiați că „fără Di­men­siunea românească a existenței" nu ar fi existat „Rostirea filosofică românească". A spus într‑un cerc restrâns, nu public, nu în scris. În cartea cu titlul simbolic „Darurile lui zeiței  Eris" (zeița urii), Radu Chiriță demitizează cu argumente, nu adjective, perioada interbelică.  Se pare că Zeiței Eris îi place la noi și nu se prea dă plecată cu una cu două, de unde acest război al tuturor împotriva tuturor, ce nu dă semne că ar înceta. Eu însă, prefer să mă duc în acea Românie profundă, în care mă regăsesc în ceea ce avem mai bun și o fac pentru că dacă răul sfârșește în moarte, binele nu are sfârșit. Cea mai bună caracterizare am găsit‑o într‑un catren al lui Blaga: „Când între lipsă și prisos /Ne bucurăm de câte sunt/ Și cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt". Românul are harul de a se bucura de toate câte sunt „între lipsă și prisos" ascultând cântecul celor care, plecați la Domnul se roagă pentru noi. În asta e puterea noastră și  de aceea la noi, cum spune o poezie „nu e amară nici frunza de pelin".  Sau cum spunea Coșbuc în poezia Doina, copila „gata de‑a pururi să plângi/ Și când ești tristă Doino/ Tu inima ne‑o frângi/ Dar nu știu cum e bine/ Când plâng, în urma ta/ Noi plângem toți și‑amarul mai  dulce e așa". Vedeți din această cauză mă mâhnește ofensiva inculturii, pentru că noi am supraviețuit prin cultură, „hrana săracului și podoaba bogatului". Înțeleg prin cultură „ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat și rămâne un fel de a fi, rămâne rugăciunea. Deloc întâmplător, odinioară, când un om știa ceva bine se spunea" că știe „ca pe Tatăl nostru!".

– Sunteți jurnalist la revista „Academica", periodic editat de Academia Română. Ca martor direct al acestei  deveniri, cum a început povestea „Academica"?

– Era imediat după 1989, când savantul și gânditorul Mihai Drăgănescu a fost ales președinte al Academiei Române, demarând un proces de renaștere al acestui simbol al potențialului de cunoaștere și creație al românilor. Cum colaboram foarte bine, mi‑a vorbit de intenția de a înființa o revistă a Academiei care să fie ca o deschidere spre toți cei interesați de știința și cultura românească. S‑a hotărât ca director să fie președintele în exercițiu din fiecare legislatură. Anii au trecut, avem o apariție regulată, cititori statornici și colaboratori prieteni. Sigur e o revistă cu o tematică reprezentativă pentru Academie, adresându‑se unui segment mai restrâns de cititori, dar este bine să fie așa în tornada mass‑media în care omul este tratat doar ca un pachet de senzații. Deci, cititorii sunt cei care ne judecă și prin revistă cunoaște Academia Română, înființată încă din 1866, și ai cărei membri sunt înscriși  în paginile de aur ale istoriei, științei și culturii noastre.

–  Cum e să lucrezi în redacția celui mai înalt For de Cultură și Știință al României, în preajma atâtor personalități, unice și irepetabile?

– O bucurie și o permanentă provocare. Colaborăm cu mari personalități din toate domeniile științei și culturii și ești nevoit să cunoști, firește nu în amănunt, din toate. Știți este o glumă care spune că specialistul  din zilele noastre știe „din ce în ce mai mult despre din ceea ce mai puțin și, la limită, va ști totul despre nimic". Ei, bine, un ziarist în domeniul științei și culturii știe din ce în ce mai puțin despre… din ceea ce mai mult, la limită, nimic despre totul. E un fel de fascinație… Cu timpul, distingi o anumită tipologie umană și asta iar te îmbogățește. Iată, chimiștii spun dictatorial „totul este chimie!", dar și alte discipline revendică acest… tot. Privilegiul este că ai mereu în față o diversitate pe care o poți armoniza, adică să găsești acea vibrație care l‑a făcut pe Alexis Carel să scrie „Omul, ființă necunoscută". Și atunci te întorci și te întrebi retoric cu David: „Doamne, ce este omul că Te‑ai făcut cunoscut lui/ sau fiul omului că‑l socotești pe el?"

– Ce refugii are Elena Solunca atunci când timpul îi permite?

– Cum cu siguranță știți și Dumneavoastră, în această meserie, timp liber nu prea există decât dacă ți‑l faci cu tot dinadinsul. Apoi, nu simți nevoia de refugiu când ai mereu în față o diversitate a cărei armonie se face drum spre Dumnezeu și când  „împărăția Lui" o poți afla deopotrivă în afara noastră și în interiorul nostru. Mă străduiesc să pot spune cu bătrânica aceia că sunt cu Domnul Hristos.  Nu prea am nevoie de refugii, mai ales acum când cei dragi au plecat la Domnul și mi‑au lăsat amintiri… Dumnezeu m‑a ajutat nespus să iubesc omul din oameni; este un dar pentru care nu știu dacă voi putea fi vreodată recunoscătoare pe măsură. De aici și bucuria că uneori Domnul mă ajută să‑i înțeleg, adică să‑I întrevăd  Chipul în câte un cuvânt, într‑o privire, un zâmbet sau, de ce nu, o lacrimă. Cum nu am avut copii, de câte ori întâlneam un tânăr bun, dar cu posibilități materiale modeste,  mă țineam de capul lui și până nu‑l vedeam reușit la facultate, nu mă dădeam bătută. De cele mai multe ori, reușeau, cum se spune „din prima". Mergeam mai departe spre masterat și doctorat. Cele mai multe sunt  fete și ni le‑am apropiat atât de mult încât, unora,  le‑am devenit nași de cununie și apoi, după tradiție, de botez. Și acestea sunt bucurii dăruite de Domnul…

În încheiere, dacă îmi în­gă­duiți, o mărturisire. Nu voiam să practic jurnalismul, considerând că vocația mea este de cercetător. Bunul Dumnezeu a hotărât altfel și apoi m‑a ajutat să înțeleg  cum o face Ghenadie Scholarios, zicând într‑o rugăciune de mulțumire: „Ce bine îmi pot dori mie pe care să nu‑l voiești Tu înainte de mine? Și cine știe binele meu în afară de Tine, singurul care poți să‑l și faci, chiar dacă eu tăgăduiesc acest bine… O singură mulțumire cunosc: împlinirea voilor Tale… doar așa voi mulțumi curat dacă voința mea se va uni cu Voia Ta și dacă toată inima mea se va lipi de dragoste Ta". Aici e marea problemă și chiar singura. Domnul însă este  mereu gata să ajute, până acolo încât să recunoaștem cu David: „Și certarea Ta m‑a îndreptat până în sfârșit, și certarea Ta însăși mă va învăța". Cu blândețea‑i de neegalat este gata să ne vină în ajutor a Domnului Maică Sfântă pe care o rugăm: „Nu ne lăsa măicuță să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale."

– Doamna Elena Solunca, Vă mulțumim pentru timpul acor­dat revistei noastre. Vă mulțumim pentru cuvintele pline de duh, sfaturile și mai ales pentru amintirile Dumneavoastră legate de „Orașul teilor", frânturi de viață care ne ajută să adăugăm o filă importantă la istoria comunității gălățene. Sperăm ca într‑o bună zi să ne revedem la Galați!

– Și eu aduc mulțumiri Înaltpreasfințitului Părinte Casian care a binecuvântat această convorbire în paginile revistei eparhiale și așa mi‑ați dat prilejul să revin, un pic, acasă, în Galațiul drag… Așa mi‑ați oferit prilejul să descopăr și să mărturisesc ca odinioară Horațiu, desigur respectând proporțiile fără a renunța la esență: „Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul marea trecându‑o"… Plecând din orașul unde am văzut lumina zilei – ce semnificativă expresie – am schimbat cerul, dar sufletul a rămas aici, lângă Dunăre, „drumul fără pulbere", dar, adesea, alintându‑se ca un copil în soare sau visând noaptea cu stelele, mereu, aducând, în felul lui, slavă Domnului.  Și, cu voia Dvs. un dar:  Sonetul 66 al de Shakespeare:

Mă uit scârbit la tot, și‑aș vrea să mor,

Decât să‑l văd slăvit pe ticălos,

Iar pe sărman de râsul tuturor,

Să‑l văd tăgăduit pe credincios,

Pe vrednicul de cinste oropsit

Și pe femei batjocorite crunt,

Pe cel făr’ de prihană pedepsit,

Și pe viteaz răpus de cel mărunt,

Și artele sub pintenul despot.

Și  adevărul, „vorba de netot",

Și strâmbul, poruncindu‑le la drepți.

Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!

Dar dacă mor, iubirea‑mi cui o las?

A consemnat, Maria Stanciu

Citiți și Dumitru Horia Ionescu: Elena Solunca Moise sau teologia trăită. De Sfinții Împărați Constantin și Elena să ne aducem aminte de blânda și delicata noastră colegă Elena Solunca. Dumnezeu să o odihnească cu Drepții!

VIDEO - Amintiri despre Parintele Staniloae cu ELENA SOLUNCA-MOISE si Prof. CONSTANTIN ENACHESCU - TRINITAS TV - Cuvântul Ortodox: