În Duminica a cincea din postul Sfintelor Paști, a Sfintei Maria Egipteanca, despre care ne-a vorbit atât de pătrunzător Părintele Nicolae Tănase, subliniind puterea rugăciunii, redăm și ultimul interviu al regretatului poet Ioan Alexandru, cel alături de care bunul Părinte de la Valea Plopului a înființat în urmă cu peste trei decenii Asociația Pro Vita pentru născuți și nenăscuți, care vorbește, în acest Testament publicistic, exact despre Puterea Rugăciunii. Să-l citim, să ne închinăm, să ne rugăm. Amin!

Ioan Alexandru constituie atât un reper aparte în orizontul meu spiritual din vremea lecturii Imnelor bucuriei si până azi, cât si un prilej de evocări legate de poetul mărturisitor cu diferite personalități care l-au cunoscut îndeaproape. Între ei se numără si distinsul cărturar si om înduhovnicit, domnul profesor Cristian Moisescu de la Arad. Domnia sa a avut fericita ocazie de a realiza acest interviu-testament cu marele poet român în preziua morții scriitorului.
În seara zilei 13 iunie 1994, Ioan Alexandru a suferit, în timpul unei conferințe a astronautului american Charles Duke, ținută la Casa Sindicatelor din Arad, un accident vascular cerebral, căzând în brațele lui Cristian Moisescu, după care a fost dus la Spitalul Municipal din oras, unde i s-au acordat primele îngrijiri. Aflat în comă profundă, a doua zi a fost transportat cu elicopterul la Szeged, la Clinica Universitară de acolo, fiind operat de urgență. Acolo a rămas în comă timp de o lună de zile. De la Szeged, soția scriitorului, doamna Ulvine Alexandru a făcut demersurile necesare ca poetul să fie transportat în Karlsruhe – Germania la un foarte important centru de tratament si recuperare si, ulterior, în apartamentul familiei Alexandru din Bonn, unde a primit îngrijiri medicale permanente din partea soției si a copiilor.

În ciuda bolii, de-a lungul acestor ani, între cei doi prieteni a existat o comunicare telefonică aproape lunară, dat fiind faptul că sănătatea lui Ioan Alexandru începea să se restabilească.

În ciuda șocului și a tristeții care l-au cuprins pe Cristian Moisescu, acesta nu și-a negat bucuria de a-și fi putut revedea distinsul prieten, de a realiza acest ultim interviu (spre finalul interviului din 15 septembrie 2000 există o imagine din film care surprinde un ceas de perete indicând ora 12 :20, n.I.P) și câteva fotografii – document.
Ioan Alexandru avea să treacă vămile acestei lumi în ziua de 16 septembrie 2000, în jurul orei 12:20, lăsând în urmă mesajul unui poet creștin cu vocația mărturisirii nemijlocite.

IOAN PETRAȘ

Ioan Alexandru: Poți să-mi pui întrebări…
Cristian Moisescu: Da. Știi ce as vrea să-mi spui? Despre importanța rugăciunii în viața ta. Îmi aduc aminte că de câte ori ne întâlneam, și chiar si acum, primul lucru pe care l-ai făcut și îl faci este să te rogi. Așa că aș dori să-mi spui câteva cuvinte despre rugăciune.
I.A.: Bine. Bine.
C.M.: Mi se pare, de fapt, secretul de a putea depăși orice criză care există.
I.A.: Un om care nu se roagă e mort.
C.M.: Da, așa este.
I.A.: (Își face semnul sfintei cruci) În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh! Hristos a înviat, iubite popor român! Cu aceste cuvinte am apărut la Revoluție înaintea dumneavoastră. Și sunt fericit să vă spun aceste cuvinte prin iubitul meu frate Cristi Moisescu, care a avut bucuria și dragostea să vină să mă viziteze în renașterea mea trupească. Vreau să vă spun despre puterea rugăciunii. Eu sunt, cum poate știți, de ani de zile (de șase ani paralizat, n.I.P.) în suferință, din care Dumnezeu cel Viu și Maica Domnului m-au izbăvit. Sunt în refacere aproape totală. Și chiar în clipele zilei acesteia, mîna mea stângă care a fost paralizată (…) am fost paralizat total, dar mâna dreaptă s-a făcut întâi ea sănătoasă ca să pot scrie mai multe cărți pe care le vom citi împreună cât de curând. Am scris opt volume de Imne publicate și pentru care îl încredințez pe fratele Cristi Moisescu să le republice. Și pe lîngă aceste opt cărți mai am poate cel puțin, nu știu exact, două sertare aicea pline de caiete, scrise dens, n-aș greși să spun că sunt două mii de pagini, opera mea capitală. Gîndindu-ne că Noica spunea despre mine, Dumnezeu să-l odihnească: „Ioan Alexandru face un lucru, pe lîngă calitatea operei lui de cantitate”. Că la spiritualitate e vorba și de cantitate. Toma Aquinul a scris o operă uriașă și după ce a scris-o toată, i-a apărut Domnul și i-a spus: „Ce  mai dorești? Doresti ceva de la Mine?” (iar Toma, n.I.P.) i-a spus: „Doamne, nu vreau să Te văd decîtpe Tine!” Așa zic si eu după ce mi-am scris opera: „Ce mai vrei să faci, Ioane? Vreau, Doamne, să Te văd pe Tine!”

PUTEREA RUGĂCIUNII

Ce e omul care nu se poate ruga, fraților? Cine nu știe și nu vrea și nu încearcă să se roage este un om mort. Așezați-vă cu pruncuții Dumneavoastră seara la o icoană sau în jurul Sfintei Biblii și citiți două rânduri din Noul Testament. Și dacă aveți curajul să le comentați pentru copiii Dumneavoastră… și să stea, mai ales și bărbații, tații, cu copilașii la rugăciune. Mamelor să le încredințați lucrul acesta nu este suficient. Iar copiii vor întreba: Dar tata de ce nu se roagă cu noi? E o mare tristețe ca un tată să nu stea în genunchi cu copilașul lui… Sunt un om fericit că Duhul Sfânt m-a convertit și pe mine de mai multe ori, din copilărie. Și eu am fost tulburat de duhurile veacurilor acestora anticreștine. Am crescut și eu ca Dumneavoastră prin școlile tulburate de ideologiile comuniste, dar Duhul Sfânt m-a socotit vrednic să mi Se facă cunoscut și să-L mărturisesc. Sunt atît de fericit că am avut bucuria să-L mărturisesc în anii grei, de teroare comunistă, la Universitate. Cum spunea filosoful nostru crestin Petre Țuțea: „Îl iubesc pe Ioan Alexandru, și vă spun de ce: că are curajul, în vremurile acestea tulburi, ateiste, să ridice Biblia în fața poporului român și să-i spună: Biblia este cartea fundamentală a omenirii. De aceea îl iubesc pe Ioan Alexandru. Ascultați-l!”
Așa că vă rog să mă ascultați că nu vă spun numai eu, ci oamenii cei mai de seamă din istoria omenirii au fost cu Hristos. Și voi cred că sunteți în sufletul vostru, n-aveți bucurie mai mare decît atunci cînd aflați că copiii vostri s-au încreștinat cu adevărat.
Îmi aduc aminte de iubita mea mamă care ne punea în genunchi în fiecare seară în fața icoanei Maicii Domnului și spunea: „Adă-l pe tăticul acasă de pe front la pruncuții lui, că sunt mici.”
Țin minte rugăciunea mamei și într-adevăr a venit tata acasă, la pruncuții lui, că erau mici. Și cu sfânta carte de rugăciune am crescut și eu sub pernă și mi-am făcut liceul și facultățile și am ajuns student bursier „Humboldt” prin marele filosof Martin Heidegger și am ajuns să-l cunosc pe Mircea Eliade, marele istoric al religiilor, pe care-l stiți că e român, cel mai mare istoric al religiilor cunoscut în omenire și poate pînă la sfârsitul veacurilor.
A scris optsprezece volume de istoria religiilor și mi-a spus la Paris: „Ioan Alexandru, Iisus Hristos este sfârșitul și încoronarea tuturor religiilor din începutul omenirii până astăzi și pînă la sfârșitul veacurilor.”
Și am adăugat eu: „Dacă-mi dați voie să adaug, este și sfârșitul și încoronarea tuturor literaturilor.”
Și-mi aduc aminte cum a surâs și a zis: „Asta poți tu s-o spui Ioan Alexandru, ca mare poet creștin ce ești. Te-am ascultat cu iubire și cu bucurie cu Emil Cioran la cenaclul lui Mămăligă într-o seară și plângeam de bucurie că Dumnezeu a dat prin tine, poate pe cel mai mare poet creștin al poporului român.”
Așa că spun și zic: „De ce nu spuneți cuvintele acestea să încurajați poporul român?”
Zice: „Ioan Alexandru, dacă eu spun asta acuma, ăștia nu-mi mai publică Istoria religiilor. Dar după ce o voi termina o să le spun.”
Dar zic eu: „Pot să le folosesc eu?”
Zice: „Nu numai că poți, ci te rog să le spui poporului român.”
Și uite acum, după timpul bolii acesteia care a venit de la Dumnezeu peste mine, este momentul să mă adun în cele esențiale pe care, poate, nu chiar toți le știm.
Și de la Eliade știu un lucru foarte prețios că mi-a spus: „Ioan Alexandru, să nu înveți sanscrita, că adevărul nu-i la indieni, nici la budiștit nici la musulmani. Singurul adevăr – Eu sînt Adevărult Calea și Viața și Învierea – este Iisus Hristos și tu, dragule, ferice de tine și de mama ta, la sânii la care ai supt, că te-ai încreștinat și te-a încreștinat Domnul.”
Și să vă spun ce am pățit. Au apărut cele optsprezece volume și mai interesant ce s-a întâmplat cu aceste cuvinte ale lui Eliade. Să nu vă supărați că povestesc unul din amănuntele pe care din întâmplare sfântă numai eu le știu pe fața pământului. M-am dus să văd ce s-a întâmplat cu cuvintele lui Eliade la Chicago, unde mai trăiește soția lui, doamna Cristina, o bătrînă credincioasă, într-un bloc unde a murit Eliade. Și m-a primit. M-am dus cu un român credincios care a cumpărat un pachet de ciocolată pentru Dumneaei și mi l-a dat mie să i-l dau, că îi place ciocolata. Și zic: „Doamna Cristina, eu mă interesez de ce mi-a spus Mircea Eliade, dacă știți ce s-a întîmplat cu cuvintele acestea?” și zice: „Nu știu, sunt sigură că soțul meu era foarte credincios, ca și Dumneata. Nu știu cât știi Dumneata, că bibliotecii soțului meu i-a fost dat foc.”
E urmărit Iisus Hristos, fraților, pînă astăzi în toate chipurile. De cînd sunt aici, bolnav în Germania, am asistat la televiziune la o crimă mondială. Știți că în catedrala din Torino, Italia, se păstrează Giulgiul Domnului. Și criminalii i-au dat foc. Și un pompier italian, catolic creștin de 47 de ani, numele nu-l știu, că l-aș spune spre pomenire, a stins cu un tîrnăcop de pompier și cu o pompă focul.
Și toți cei care vor să-L mărturisească pe Hristos au de suferit. Nu mă laud, dar sunt fericit că am avut și eu de suferit pentru Domnul în timpul dictaturii. Și mi-au cerut să renunț să-i spun Bibliei „Cartea fundamentală a omenirii”; am zis: „Fraților, mîna dreaptă vă aparține și tăiați-o. Eu nu pot să nu mărturisesc Adevărul.” Și au zis: „Nu o să-ți tăiem mîna, dar fii mai potolit.”
Și să mă ierți, Cristi Moisescu, că-mi aduc aminte, în fața ta, că în timpul dictaturii, într-o seară m-am dus la universitate cu Biblia, cartea fundamentală a omenirii și portăreasa facultății mi-a zis: „Domnule Alexandru, eu sunt fată de popă, de preot, și să știți că ăștia vă ridică în noaptea asta. Eu v-aș sfătui să vă duceți acasă.” Și am zis: „Măicuță, mulțumesc de grijă, eu mă duc să văd în amfiteatru dacă mă așteaptă cineva.”
Și amfiteatrul, îl umpluse Duhul Sfânt de studenți (…) și am început a simți că-i ceva și mi-a dat Duhul Sfânt cuvânt mare și am vorbit despre Hristos, Înviatul din morți și toată sala a început să plângă și plângeam și eu. Și cînd am coborît, eunucii dispăruseră, nu mai era unul acolo. Duhul Sfânt i-a mânat cum a mânat Duhul Sfânt apele din fața toiagului lui Moise și m-am dus acasă și s-a așezat mai multe zile pe pieptul meu o lumină puternică.
Și să știți că în clipa cînd vă vorbesc simt că lumina aceea e din nou între mine și tine, frate. Și am adormit cu lumina aceea pentru că cine are curajul mărturisirii, Duhul Sfânt nu-l lasă batjocorit, nu-l lasă nerăsplătit. Și lumina aceea, cînd eram parlamentar, mi-a dat curajul să-i întâmpin pe mineri cu sfînta cruce. Dacă mi-o arăți (Mi-a cerut să-i dau crucea de lemn de pe etajeră, n.Cr.M.)… această sfântă cruce cu mânuța mea dreaptă sănătoasă am pus-o în Parlament. Cînd au venit minerii am ridicat-o în fața lor si am spus: „Fraților, nu fiți sălbatici! V-ați bătut cu turcii și cu tătarii și cu toate bestiile și mai ales, v-ați bătut cu bestia cea mai mare care a fost ateismul. Nu batjocoriți Parlamentul României!” Și am ridicat sfânta cruce și s-au speriat și au venit și-au sărutat-o pe rînd și s-au rușinat. Și cu mânuța lor au bătut-o în peretele Parlamentului unde stă pînă astăzi. Hristos a înviat, iubite popor român!
C.M.: Adevărat a înviat!
I.A.: Lucian Blaga mi-a spus două lucruri: După Eminescu și Blaga nu o să fac nimic în poezia românească dacă nu voi învăța limba germană. Și cînd am ajuns în Germania m-am pus cu burta pe carte. Am ajuns la Heidegger, la marele filosof al Europei și pe ușa (sălii de curs, n.CrM.) lui scria „Cine nu știe greaca veche (rîde, n.I.P.) n-are ce căuta la seminariile lui. (rîde, n.I.P.)” A trebuit să mă apuc după limba germană să învăț greaca veche. Și învățând greaca veche am nimerit că Iisus Hristos a vorbit în ebraică. Cine nu știe ebraică nu se poate apropia de Iisus Hristos. Și am pus ceasul sunător la o oră devreme… Eliade m-a învățat un lucru minunat; să mut cu cîte un sfert de oră ceasul înainte, să fur din somn. Aveam deșteptătorul sub pernă mutat cu un sfert de oră înainte. Aveam scrise cuvintele ebraice pe o pagină, și pe alta traducerea lor… și la toaletă umblam cu ele. Și acum le am acasă și o să vi le arăt la o emisiune făcută cu tine, Cristi. Și am făcut truda aceasta căci fără ea mi-ar fi rusine și nu aș avea dreptul să vorbesc. Și răsplata după aceste osteneli se arată că m-a învrednicit Atotputernicul să am testamentul lui Mircea Eliade.
Văduva lui Eliade mi-a spus: „Ioan Alexandru, ești singurul care știe ce a spus soțul meu despre Iisus Hristos. Eu ți-aș propune să scrii Dumneata o carte despre ce a spus soțul meu despre Iisus Hristos. Îți dau dreptul să o faci. Și să zicem până în anul 2000 să scrii cartea asta. Și să-mi trimiți si mie un exemplar. Și acum îți cer si eu ceva: Dă-mi o Biblie românească, că tare mi-e dor de slova românească și creștinească din țară.”
Aveam numai Biblia mea la mine (pe care o purta mereu asupra sa, Biblie plină cu adnotări personale, n.Cr.M.) și nu am putut să i-o dau. Am zis că o să-i trimit și nu m-am ținut de cuvînt pentru că a venit boala peste mine. Asta a fost cu un an înainte de a recădea…
C.M.: În ’93. (Ioan a suferit accidentul vascular cerebral la Arad, în 13 iunie 1994, n.Cr.M.)
I.A.: În ’94.
C.M.: În ’94?
I.A.: Doamne Iisuse Hristoase, care ai călătorit cu Iosif în Egipt și cu cei doi ucenici la Emaus, mă rog ție, Atotputernice, să călătoresti cu iubitul meu frate Cristi Moisescu în drumul lui, și apoi în România, la pruncuții lui și la soțioara lui și la studenții lui și să mărturisească bucuria ce am avut-o împreună. Și încă o dată vă spun la toți: Hristos a înviat, iubite popor român!
C.M.: Adevărat că a înviat!
I.A.: Amin.
C.M.: Amin.
IA.: Și spun si eu cu nepoțeii mei: Drum bun!
C.M.: Mulțumesc. Mulțumesc frumos.

În septembrie 2000, am fost invitat la o conferință în Olanda si am avut inspirația divină să trec mai întâi prin Bonn (între 14 – 15 septembrie), poposind la un hotel din apropierea apartamentului familiei Alexandru. Astfel a fost posibilă realizarea mai multor fotografii si acestui ultim interviu pe suport video cu Ioan Alexandru din dimineața zilei de 15 septembrie, la care a fost de față si si fiica lor, Maria. Doamna Ulvine Alexandru se afla la serviciu, la muzeul la care era angajată.

Înainte de a pleca din țară l-am întrebat pe Ioan ce i-ar plăcea să-i aduc, iar acesta mi-a spus: „Cristi draga, adu-mi, te rog, niște slănină, din aia, de-a noastră.”
M-am dus la piață și i-am cumpărat o bucățică de slănină de casă afumată și niște roșii proaspete de grădină, lucru care l-a bucurat nespus de mult, amplificându-i nostalgia față de tărâmurile natale. Maria Alexandru, gingașa sa fiică, cea care îi seamănă cel mai mult din punct de vedere fizic, a fost cea care m-a condus la gara din Bonn, de unde am luat trenul spre Amsterdam.
Ajuns în Olanda, am fost sunat de soția mea, Liliana, care mi-a spus că s-a anunțat pe postul național de televiziune despre moartea poetului Ioan Alexandru. Nu mi-a venit să cred, deoarece ne despărțisem cu mai puțin de o zi în urmă și nu a existat nici un semn că starea de sănătate a lui Ioan s-ar fi înrăutățit. Dimpotrivă, am petrecut momente de caldă prietenie și am văzut cât de mult s-a bucurat de vizita mea.

CRISTIAN MOISESCU / Sursa: Ioan Alexandru.wordpress.com

 Citiți și Răspunsul Părintelui Nicolae Tănase la acuzele nefondate ale goarnelor progresiste