ascultă articolul

În fiecare zi de duminică Străinul venea să moară. Din iubire. Pentru oameni. În timp ce lumea își urma liniștită mersul firesc pentru o zi de odihnă, tihnită, moale, liniștită, câțiva oameni lăsau totul la o parte, puneau pe ei ce aveau ei mai bun, își îmbrăcau sufletul în smerenie și plecau tăcuți spre muntele pătimirii. Străinul urca muntele poticnindu-se, cu fața plină de praf și de sânge. Oamenii Îl urmau, plângând, în tăcere. Unora le curgeau lacrimile șiroaie pe față. Altora le plângeau numai inimile, pe ascuns. O femeie Îi întindea când și când Străinului o maramă să își șteargă fața însângerată, un bărbat Îl ridica când și când de jos, atunci când cădea, altul ținea și el cum putea de crucea ce Îi strivea umerii, o bătrână Îi uda buzele cu puțină apă, altele Îl urmau bocind și rugându-se cu murmure de jale, câțiva copii Îl urmau cu ochii mari, triști, plini de lacrimi, uimiți că, deși chinuit și aproape doborât, Străinul le zâmbea totuși blând, cu o iubire pe care nu o puteau cuprinde.

Orașul își vedea nestingherit de treburile sale duminicale. Oamenii se plimbau pe străzi frumos îmbrăcați, cafenelele erau înțesate de cupluri gălăgioase, în Mall-uri parcările erau pline ochi, în magazine femeile se băteau pe gențile scoase la vânzare cu preț redus, în timp ce în parcuri oamenii mișunau ca niște furnici, printre râsetele de copii ce umpleau aleile de viață. Pe un deal de la marginea orașului, un Străin murea. Din iubire pentru ei.

În fiecare zi de duminică, Străinul făcea minuni. Vindeca boli, făcea orbii să vadă, pâinile să se înmulțească, peștii asemenea, transforma apa în vin, învia morți. Și, mai ales, învia vii. În timp ce lumea își urma liniștită mersul firesc pentru o zi de odihnă, tihnită, moale, liniștită, câțiva oameni lăsau totul la o parte, puneau pe ei ce aveau ei mai bun, își îmbrăcau sufletul în bucurie și plecau tăcuți spre muntele minunilor și al Învierii. O femeie ce fusese cândva prostituată își ținea acum copilul de mână, strâns, să nu cumva să greșească și el calea. Soțul o mângâia cu iubire. Era acum asemeni unei sfinte. Un fost cap al lumii interlope își ștergea pe ascuns lacrimile de pocăință. Era acum ascet, model de viață, de smerenie și de bunătate pentru toți cei ce îl urâseră până atunci. Mai încolo, un fost dependent de droguri îi plângea pe toți cei asemeni lui care nu avuseseră șansa să Îl întâlnească pe Străin. Unii erau pe străzi, alții în spitale de nebuni, alții erau morți demult. Mai încolo o fostă persoană publică. Furase tot ce era de furat - tot ce munciseră generații întregi în decenii, distrusese el în câteva luni. Deși avea cele mai scumpe haine, palate, mașini, ceasuri, călătorii, nu putea dormi noaptea. Până în ziua când Îl întâlnise pe Străin. Se urcase într-un copac să Îl vadă. Îl îndemnase inima. Căci pentru prima oară în zeci de ani de zile, la vederea Străinului, își simțise din nou biata inimă anesteziată, împietrită, ofilită, bătând cu putere. Cu bucurie.

Pentru prima oară după nu știu cât timp, se simțise viu. De atunci, din ziua aceea, s-a născut din nou. Puțin mai încolo, o familie fericită, cu patru copii. Într-o lume a divorțurilor, a avorturilor, a feminismului, a concubinajului, a aventurilor de o noapte, a căsătoriilor din interes, a carierelor... într-o lume nebună, nebună, nebună, ei își zâmbeau cu iubire, calmi, liniștiți, împăcați. Păreau o insulă de iubire, de pace și de curăție într-o lume năpădită de patimi. Se țineau de mână, cu aceleași emoții de la primele întâlniri și erau, și acum, după atâția ani, la fel de bucuroși să se poată jertfi unul pentru celălalt. Ceva mai încolo o bătrână frumoasă cu chipul plin de lumină, cu o lumânare aprinsă în mână, ținea de mână un îngeraș mic, blond, cu ochi albaștri ce privea cu uimire și cu emoție flacăra lumânării ce îi ardea între degete. Bătrâna se vindecase de cancer. Copila se născuse deși medicii nu îi dăduseră nici o șansă. Cine era oare Străinul acesta la care totul era cu putință?!...

Toți oamenii din jurul Lui aveau chipurile strălucitoare, pline de iubire, de bucurie și de recunoștință. Se înțelegeau din priviri, fără prea multe cuvinte. Inimile lor vorbeau aceeași limbă. Limba iubirii. Sufletele lor împărtășeau aceeași bucurie. Străinul îi salvase cândva pe toți de la înec. Priveau acum de departe valurile turbate de care scăpaseră. Nu se mai temeau. Străinul venise la ei călcând peste mări. Și le spusese că pot face și ei la fel.

În fiecare duminică, pe un deal de la marginea orașului, Străinul ce murise pătimind cu puțină vreme în urmă învia. În timp ce orașul își vedea nestingherit de treburile sale duminicale. Oameni pe străzi, în cafenele, în Mall-uri, în magazine, în parcuri, pe alei... și doar câțiva pe dealul de la marginea orașului, unde Străinul "cu moartea pre moarte călca", înviind din iubire pentru ei. Cerul coborâse pe pământ. Viața învinsese moartea. Lumina învinsese întunericul. Și doar câțiva oameni erau acolo să o vadă. Fuseseră toți chemați. Puțini auziseră însă chemarea. Și mai puțini veniseră. Și încă și mai puțini urcaseră alături de El până sus, în vârful muntelui.

A mai trecut încă o zi de duminică. Orașul își vede liniștit de tihna sa. Adoarme obosit după o zi plină de nimicuri duminicale. Pe străzi, un Străin îmbrăcat în haine smerite, bate ușor la fiecare ușă. Mulți Îl așteaptă de o viață. Însă El nu intră niciodată decât dacă i se deschide. Clanța este pe dinăuntru. Întotdeauna.