ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Insist să aduc discuția cu privire la traseismul politic acolo unde cred eu că este cu adevărat problema.

Problema în România (dar și aiurea) este reprezentată de partide și mai ales de felul în care ne (auto)educăm politic să ne raportăm la partide.
Marea majoritate a românilor care fac politică și care sunt membri ai unui partid politic, reacționează după mecanisme străine unei culturi a libertății, democratice. Ei retrăiesc, la scara partidului lor, miturile teribile pe care ideologiile totalitare au încercat să le cultive în jurul propriilor lor partide.

1. Mitul conform căruia partidul este expresia supremă și sublimă a unei doctrine sau ideologii.
Neadevărat. Partidele sunt în realitate grupuri de interese dinamice și vii, care pendulează doctrinar în funcție de interesele grupului coordonator.
Chiar și partidele care au făcut caz de propria lor coloratură doctrinară au fost de fapt foarte fluctuante ideologic: partidul comunist român a sfârșit în anii 70-80 prin a fi un partid legionar și nu un partid comunist, din punct de vedere doctrinar (chiar dacă simbolic și terminologic își reafirma o loialitate inexistentă față de Marx, Engels și Lenin).

2. Mitul conform căruia partidul are tot timpul dreptate și înțelepciunea sa este mai mare decât cea a simplului cetățean care face politică.
Acest mit a fost construit în societățile totalitare în care partidul trebuia să fie prezentat adepților săi ca fiind o nouă biserică, instrumentul prin care istoria se mișcă într-o direcție sau alta. În fapt, unitatea unui partid este dată de unitatea de interese. Iar unitatea de interese a oricărui partid democratic este simplă: încercarea de a ajunge la guvernare. Ideologia, doctrina, discursul politic sunt instrumente și nu scopuri în sine ale partidelor politice dintr-o democrație.

3. Mitul conform căruia partidul are prioritate față de individul care face politică. Și acest mit, moștenit de la cei doi frați buni, comunismul și nazismul, este o inepție democratică. În orice societate care cultivă libertatea, prioritatea o are persoana și nu o agregare socială (mai ales una care are scopuri foarte pragmatice de dobândire și control al puterii).

Atâta timp cât vom privi partidele din prisma acestor 3 mituri, atâta timp cât vom desconsidera inițiativa personală în favoarea așa-numitei discipline de partid, atâta timp cât vom credita un partid mai mult decât pe oamenii din el, cât timp vom atribui partidului o dimensiune mistico-magico-religioasă și mai ales atâta timp cât vom permite ca partidele să fie cele mai nedemocratice instituții din democrație, avem toate "șansele" să facem ca democrația să nu funcționeze.