ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Politica românească post-decembristă a cunoscut un fenomen care, din varii motive, nu a fost studiat suficient sau, chiar mai rău decât atât, nu a fost nici măcar remarcat de observatorii mai mult sau mai puțin obiectiv. Iar asta, in condițiile în care ideea unirii în scop electoral nu era deloc ceva comun pe malurile Dâmboviței, nici înainte de Primul Război Mondial, nici între cele două conflagrații mondiale.

În articolul de față ne-am propus să analizăm rostul unor asemenea inițiative și să încercăm să intuim mentalitatea electoratului obligat să aleagă nu partidul pe care îl simpatizează, ci doar o jumătate sau chiar un sfert din acesta. Să remarcăm încă din start, că a existat, ce-i drept, o mică tentativă, chiar a comuniștilor, care s-au prezentat la ultimele alegeri pluraliste, cele din 1946, pe o platformă comună cu Frontul Plugarilor și cu alte găselnițe politice de aceeași factură. Aceasta nu poate fi luată în seamă, fie și pentru simplul fapt că slugile Moscovei ar fi învins oricum, deznodământul fiind hotărât de Armata Roșie de ocupație.

Prima mare coaliție și, după părerea subsemnatului, singura care a avut succes, a fost Convenția Democratică. Deși în mod oficial se consideră că meritul principal în obținerea victoriei din 1996 l-a avut Corneliu Coposu, fie și post-mortem, în acel caz a fost vorba de încă ceva, și anume de excepționalul suport al Alianței Civice și de forța elementului care a stat la baza creării ei, strada și iluziile unui tineret care simțea că idealurile Revoluției fuseseră confiscate de garda a doua comunistă. Cam ceea ce s-a întâmplat în Ucraina în două rânduri. În rest, alianțele fie nu s-au justificat, fie s-au ascuns în spatele unui candidat politic de excepție, fie el controversat, cel mai bun exemplu fiind Alianța D.A. și actualul șef al statului, Traian Băsescu.

Să analizăm rostul recentului congres care a sanctificat coaliția dintre PNL și PDL. Teoretic, aici este vorba de susținerea unui candidat unic cu scopul obținerii victoriei la următoarele alegeri prezidențiale. Pe hârtie, aritmetica nu minte: 15+15=30 și mai mult decât atât dacă ținem cont de creșterea încrederii electoratului. Chiar și așa, însă, să remarcăm că fuziunea se va încheia, chipurile, în 2015, lucru care lasă de înțeles că în nedoritul caz al unui insucces această construcție politică se va destrăma automat. Dar, pentru a ajunge la această fuziune, drept este să ne întrebăm dacă nu cumva au existat și altele în istoria celor două formațiuni politice zise surori. Și iată ce descoperim în trecutul PDL: 1992 – Frontul Salvării Naţionale fuzionează cu Partidul Democrat, al cărui nume îl păstrează; 1994 – Partidul Democrat fuzionează cu Partidul Democrat al Muncii; 1997 – Partidul Democrat fuzionează cu Partidul Unităţii Social-Democrate şi cu Frontul Democrat Român; 2001 – Partidul Democrat fuzionează cu Alianţa Naţională; 2007 – Partidul Democrat fuzionează cu Partidul Liberal Democrat şi formează Partidul Democrat Liberal; 2014 – Partidul Democrat Liberal fuzionează cu Forţa Civică şi aprobă fuziunea prin contopire cu Partidul Naţional Liberal. Cât despre acesta din urmă, putem remarca faptul că este vorba de a șasea fuziune reușită: Noul Partid Liberal (1993), Alianța pentru România (2002), Uniunea Forțelor de Dreapta (2003), PNL-Câmpeanu (2003) și Partidul Acțiunea Populară (2008). Deci, avantaj PNL, care își păstrează, de fiecare dată, numele și sigla.

Oricum, este greu de crezut că un candidat cum este Klaus Johannis îl poate învinge pe Victor Ponta. Probabil, lupta se va da la baionetă, dar procentele decisive care vor atârna balanța în favoarea actualului prim-ministru vor ține de originea etnică a candidatului dreptei. Electoratul român nu este încă suficient de educat ca să aleagă un om de origine străină, fie ea și nemaghiară. În rest, în loc să ciuntească imnul național, delegații ar fi putut înlocui versul care conține “un nume de Traian” cu un nume de Troian”.

În final, explicația logică pentru care PNȚCD, spre exemplu, rămâne izolat ca un nufăr pe scena politicii. Motivul este simplu, și anume, nu-și pot permite să fie înghițiți de alții. Nu din cauza istoriei, a lui Maniu sau a lui Coposu. Nu, nici măcar din cauza vreunei ambiții personale a unui lider de duzină. Pur și simplu, din cauza valorilor pe care le reprezintă sediile partidului. S-a gândit oare cineva cât costă sediile unui partid cu filiale în toate județele? Nu cumva ajungi la niște cifre colosale? Iată de ce se poate ajunge de la eterna lor fuziune la imposibila lor fuziune. Este ca în dragoste. Sau ca în chimie. Anumite elemente nu se combină.