† TEOFAN 

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL IAȘILOR ȘI

MITROPOLIT AL MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI

Iubiților preoți din parohii, cuvioșilor viețuitori ai sfintelor mănăstiri și drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iașilor: har, bucurie, iertare și ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt!

„Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți, veșnice.” [1]

Iubiți frați preoți,

Cinstiți viețuitori ai sfintelor mănăstiri, Drept-slăvitori creștini,

Hristos a înviat!

În fiecare an, așteptăm sărbătoarea Sfintelor Paști și o trăim cu o bucurie deosebită. Este o bucurie ce vine din lăuntrul nostru, dar și de dincolo de noi, deoarece Învierea lui Hristos este o realitate care nu aparține lumii acesteia, ci o depășește. Creștinii, adunați în jurul bisericilor în această noapte sfântă, mărturisesc prin însăși prezența lor mult mai numeroasă decât în alte zile de peste an, că ceva tainic îi cheamă la prăznuire. Ceva adânc și dumnezeiesc îi cheamă la împărtășirea de bucuria negrăită a sărbătorii, așa după cum îndeamnă cântarea Bisericii: „Veniți, din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci” [2].

Credința noastră are drept temelie Învierea lui Hristos. Aceasta este Evanghelia, Vestea cea Bună, prin care Sfinții Apostoli au cucerit și au schimbat lumea. Ei nu au propovăduit vreo filosofie înaltă, „în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești” [3] sau vreo cale misterioasă prin care problemele de sănătate, sociale, economice ori de alt fel să-și găsească în mod eficient rezolvarea, asigurând umanității fericire, bunăstare, un trai pământesc lipsit de griji. Ei au vestit adevărul că prin Hristos, Dumnezeul-Om, moartea – adevărata problemă a omenirii – a fost biruită și o nouă viață a pătruns în lume, iar aceasta este viața dumnezeiască.

„Ce era de la început, ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci – ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi” [4]. De aceea, Apostolul Pavel a putut afirma cu tărie că „dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii” [5], deoarece „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră” [6].

Învierea lui Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la greșeala dintru început a omului. „Îmbătat în rai de îndulcirea otrăvii autoîndumnezeirii luciferice” [7], după cum ne spune Sfântul Sofronie, primul om a ales să se rupă de Dumnezeu, Care este singurul izvor al vieții. Urmarea a fost că stricăciunea și, în final, moartea au pătruns de atunci în lume. Însă tragedia omului nu este atât moartea sa biologică, despărțirea sufletului de trup, cât moartea cea veșnică, adâncirea neîncetată în non-sens, lipsa oricărei speranțe. Din această moarte ne-a scos Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om ca și noi, afară de păcat, luând asupra Lui starea umanității căzute. El a pătimit moarte pe cruce și a înviat din morți, deschizându-ne, astfel, calea către adevărata Viață: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [8].

Iubiți frați și surori întru Hristos-Domnul,

Cu puțin timp înainte de Pătimirea Sa, Iisus a mers în Betania, satul Martei și al Mariei. Răspundea chemării celor două surori, îngrijorate de perspectiva morții iminente a fratelui lor, Lazăr, grav bolnav. Când a sosit Iisus în sat, Lazăr era de patru zile pus în mormânt. Trupul lui începuse deja să putrezească. Omenește, dispăruse orice nădejde. Cu toate acestea, când Îl întâmpină pe Domnul, Care o încredințează de faptul că fratele ei va învia, Marta, îndurerată, găsește totuși puterea de a spune: „Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi” [9]. Sora lui Lazăr cel mort de patru zile avea credința aceasta că, la sfârșitul veacurilor, fratele ei va învia. Este aceeași înțelegere pe care și astăzi o au unii dintre creștini, raportându-se la înviere doar ca la un eveniment îndepărtat, așezat undeva la sfârșitul istoriei. Iisus însă, îi dă Martei un răspuns care schimbă întreaga perspectivă de până atunci a omenirii: „Eu sunt învierea și viața!” [10]. Aceleași cuvinte avea să le rostească Mântuitorul, puțin mai târziu: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” [11].

Așadar, viața veșnică nu este o realitate abstractă, impersonală, o fericire nedefinită. „Viața veșnică este Însuși Hristos. El, ca «întâi născut din morți» [12], îl ia pe om în viața Lui, (...) împlinindu-l ca persoană «după asemănarea» Lui” [13]. Aceasta înseamnă că întâlnirea cu Hristos este întâlnire cu Viața Însăși. Împărtășirea cu Hristos este împărtășire de Viața cea adevărată. De aceea, mântuirea noastră se realizează doar prin întâlnirea cu Hristos și prin strădania de a rămâne și a ne adânci în relația personală, nemijlocită, cu El: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” [14].

Prin Învierea lui Hristos, viața veșnică a pătruns deja în lumea aceasta și cei care cred și împlinesc poruncile dumnezeiești o dobândesc încă de acum. „Dacă Mă iubește cineva, spune Mântuitorul, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” [15]. Viața cea nouă, pe care o primim la Botez și în care suntem chemați să creștem apoi în Biserică, înseamnă un alt mod de a privi și îmbrățișa întreaga realitate decât cel obișnuit, lumesc. În măsura în care este trăită real și adevărat întâlnirea și unirea cu Dumnezeu, viața și făptuirea omului devin asemenea vieții și făptuirii dumnezeiești. După cum Hristos este Dumnezeu și Om, creștinul adevărat ajunge el însuși să ducă o viață deopotrivă dumnezeiască și omenească. El nu mai trăiește izolat, separat, rupt de Dumnezeu, ci gândurile, cuvintele, faptele lui poartă pecetea prezenței harului dumnezeiesc. Departe de a-și pierde identitatea sa, el devine cu adevărat unic și personal, făcându-și al său modul de a fi al lui Dumnezeu: el are „gândul lui Hristos” [16], se raportează la semenii săi, nu oricum, ci așa cum a făcut-o și Hristos [17], întrucât are conștiința faptului că este „templu al Duhului Sfânt” [18]. „Dacă vorbește cineva, îndeamnă Sfântul Apostol Petru, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu” [19].

Drept-slăvitori creștini,

Suntem chemați să devenim nu numai ascultători ai Cuvântului lui Dumnezeu, ci și împlinitori ai acestuia. Împărtășirea de darul Învierii, de viața cea veșnică, presupune și din partea noastră strădanie continuă. Aceasta deoarece Dumnezeu, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” [20], respectă în mod absolut libertatea omului: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” [21].

„Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră, ne îndeamnă Apostolul neamurilor, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” [22].

Vremurile pe care le trăim nu sunt ușoare. Vedem multă tulburare în țara noastră și în lume. Multă dezbinare între oameni, lipsă de respect și de înțelegere, chiar dușmănie față de cel care exprimă o altă opinie, dorință de a stăpâni și de a impune cu orice preț în fața semenilor propria voie. Războaiele continuă și acum în diferite părți ale lumii, iar aceasta înseamnă uciderea fratelui. Multe suflete sunt cu- prinse de deznădejde și descurajare.

Față de acestea nu putem fi indiferenți. Pe de o parte, dacă Hristos a murit și a înviat pentru noi, dacă ne-a dăruit viața cea adevărată, nu se cade ca noi, creștinii, să ne lăsăm cuprinși de deznădejde oricât de mari și grele ar fi încercă- rile prin care trecem sau vom trece. Pe de altă parte, suntem chemați să nu fim indiferenți la drama lumii în care trăim, ci să dăruim lumină și mângâiere celor întristați. Suntem chemați să ne „lărgim inimile” [23], simțind durere pentru durerea celuilalt, preluând, atât cât putem, durerea celui de aproape sau a celui de departe, prieten sau dușman, pentru a o prezenta în rugăciune în fața lui Dumnezeu.

Singura soluție adevărată pentru problemele noastre este viața cu Dumnezeu. Dacă suntem cu Dumnezeu, în familie ne e mai bine. Singurătatea este, de asemenea, trăită mai cu nădejde. Cu Dumnezeu, succesul nu ne duce la mândrie, iar înfrângerea nu ne aruncă în disperare. Ancorat în Dumnezeu, omul găsește mai ușor de lucru pentru că se mulțumește și cu mai puțin, până va veni și ceva mai mult.

Întrucât mulți dintre cei care conduc destinele Țării sunt fii ai Bisericii, avem încredințarea că ei se îngrijesc pentru binele ei. Pe lângă analize atente, consultări oneste, abordări profesionaliste așteptăm de la mai marii noștri, ai orașelor, satelor și Țării, să fie conștienți de faptul că rațiunea umană autonomă nu este suficientă. De aceea, nădăjduim ca deciziile lor majore să fie inspirate din Evanghelia lui Hristos, să n-o contrazică pe aceasta, singura care nu greșește.

Ca părtași ai Învierii lui Hristos să ne străduim să trăim fiecare zi fără de păcat, conștienți fiind că păcatul înseamnă moarte, iar viețuirea frumoasă, plăcută lui Dumnezeu, dă sens adevărat vieții noastre. Fiecare semn al Crucii, fiecare rugăciune, fiecare participare la Sfânta Liturghie să devină pentru noi viață, adică atitudine potrivit crezului pe care-l mărturisim. „În fiecare zi, în fiecare noapte să avem în minte că Dumnezeu ne privește, că ne aude rugăciunile, că vede adâncurile duhului nostru” (...). Să fie gândul nostru acolo unde este Hristos. Atunci, rugăciunea noastră va fi cu El și nu va rămâne mult loc patimilor. Ne vom obișnui să trăim în acest fel și, printr-o astfel de viețuire pașnică, vom reclădi întreaga noastră ființă. În viață nu este nimic banal, mărunt, neînsemnat. Păstrându-ne mintea în Dumnezeu, este ușor să păzim toate legile, rânduielile și limitările exterioare fără a ne înrobi lor. Formele exterioare ale vieții se împletesc ușor cu cugetul duhovnicesc” [24].

Lumina Învierii să ne cuprindă pe noi și întreaga lume, mărturisind până la marginile pământului că: Hristos a înviat!

Al vostru împreună frate și părinte întru Hristos,

† TEOFAN 

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

DOXOLOGIA

Note bibliografice

1. Canonul Învierii, cântarea a 7-a, stihira 2, în Penticostar, Ed. Insti- tutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999, p. 20.

2. Canonul Învierii, cântarea a 8-a, stihira 1, în Penticostar, p. 21.

3. 1 Corinteni 2, 4.

4. 1 Ioan 1, 1-3.

5. 1 Corinteni 15, 19.

6. 1 Corinteni 15, 14.

7. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Sophia, București, 2005, p. 37.

8. Ioan 3, 16.

9. Ioan 11, 24.

10. Ioan 11, 25.

11. Ioan 14, 6.

12. Coloseni 1, 18.

13. Georgios Mantzaridis, Morala creștină, trad. diac. Cornel Coman, Ed. Bizantină, București, 2025, p. 944.

14. Ioan 15, 4-5.

15. Ioan 14, 23.

16. 1 Corinteni 2, 16.

17. Cf. Romani 15, 7.

18. 1 Corinteni 6, 19.

19. 1 Petru 4, 11.

20. 1 Timotei 2, 4.

21. Apocalipsa 3, 20.

22. Filipeni 2, 12-13.

23. Cf. 2 Corinteni 6, 13.

24. Arhim. Sofronie, Din Viață și din Duh, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 54.