Cu prețul vieții și, de cele mai multe ori, fără să știe nici măcar când urmează Sfintele Paști, deținuții politici reușeau să postească, să se împărtășească și să rostească într-o bătaie de inimă: „Hristos a înviat!”.

Părintele Dimitrie Bejan, despre Paștele la Închisoarea Aiud:

"Imaginați-vă cum făceam noi Paștele! Când toți cântam "Hristos a înviat!”, cei de acolo ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii… Era directorul care-i îndemna: "Bateți-i, măi! Nu vedeți că sunt creștini?”."

Traian Popescu - Macă, Paștele lui 1949 în timpul chinurilor reeducării de la închisoarea Pitești:

"Și iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporții cosmice, avea însă și semnificația mesajului spiritual al acelora care nu ne uitaseră și care acum doreau să știm că sunt împreună cu noi sufletește. Nu le-am putut răspunde decât cu un "Hristos a înviat!” care a început discret, apoi s-a dezlănțuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, ușile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a așternut liniștea, ostașul din post a spus: "Adevărat a înviat!””.

Oprea Tărăban, Paștele la închisoarea Gherla, în 1957:

„Un episod dureros, strigător la cer, s-a petrecut în noaptea de Înviere în închisoarea Gherla, în anul 1957. Eram la etajul I, într-o cameră cu peste 60 de deținuți printre care și câțiva ofițeri superiori socotiți criminali de război, în realitate eroii poporului român, care au luptat împotriva bolșevismului rus, până în Caucaz și Crimeea. Majoritatea erau cu ani grei, executați, bolnavi, slabi, încît ne sprijineam unii pe alții stînd jos, pe șezut, nemaiputînd sta în picioare. Masa ne-a fost adusă între orele 18-19, un polonic de 400 grame de arpacaș; toți eram îndurerați, duși cu gîndul în sînul familiilor care erau răspîndite pe tot cuprinsul țării, la cei dragi și la alte timpuri. Așteptam Învierea Domnului. (...) Ca la o comandă toți acești 60 de oameni am căzut în genunchi și am început ca dintr-o singură inimă, o singură voce, să cîntăm «Învierea Domnului». În toată închisoarea Gherla, în care se aflau poate la ora aceea 7-8.000 de deținuți, se cutremurau zidurile, simțeam cum parcă întreaga clădire se mișcă, gata să se dărîme. Erau strigătele acestor disperate ființe care chemau în ajutor puterea Divină, pentru a ne scăpa din gheara comunistă. Toată noaptea am cîntat, stînd printre paturi – pe intervale – fiecare în dreptul patului său, sprijiniți de paturi, de pereți, de masă, încît n-am știut cînd s-a dat stingerea și cînd a sunat deșteptarea. În cîteva rînduri ni s-a deschis ușa, intrînd milițianul, țipînd la noi să încetăm, alarmîndu-se toată închisoarea, fiindcă în pauze auzeam zgomote pe culoare și în jurul închisorii. (...) Colonelul – comandantul securității – a făcut cîțiva pași de la ușă și a întrebat: «Cine a cîntat azi noapte în această cameră?»… Nimeni nu a scos nici un cuvînt și cu dispreț față de acești criminali odioși, au întors privirile spre perete. (...) După aproximativ 2-3 ore, s-a deschis ușa celulei intrînd maiorul Goiciu, comandantul închisorii, ofițerul politic, ofițerul de serviciu și 3-4 milițieni înarmați cu pistoale mitralieră agățate de gît, citind de pe o hîrtie pe care o avea în mînă: ”Cei care își vor auzi numele își vor lua bagajul și vor trece la ușă” (...) Toți trei, unul după altul, avînd în față ofițerul de serviciu, iar în spate unul dintre milițienii cu pistolul mitralieră agățat de gît, am coborît scările la parter, am ieșit pe ușa din dosul clădirii în curte, apoi am trecut pe sub un zid înalt de doi metri printr-o ușă, în altă curte mică, unde se afla o clădire veche, am coborît cîteva trepte, am intrat pe o săliță cu scîndură putredă, cu șase uși mici – deci șase celule – și deschizîndu-ne prima ușă din stînga, ne-a spus să intrăm înăuntru.

Celula în care am intrat, era și ea cu două trepte mai jos, întunecoasă, iar cînd am călcat cu bocancii pe ciment am simțit apa care era de 6-7 cm grosime.

Aproape pipăind, am dat peste paturi, care erau două, suprapuse, și încă unul singur, care se găseau la o depărtare cam de un metru de ușă. În fundul acestei foarte mici celule se afla o tinetă, iar la capătul patului nesuprapus, se găsea un vas de lemn cu o cană de tablă, pentru apă de băut, acestea avînd capace din lemn. Pentru lumină, o ferestruică de 15/15 cm. Pe paturi erau niște saltele vechi, cu puține paie sfărîmate și pături vechi și rupte.

Pe patul singur, nesuprapus, s-a așezat colonelul Pajură, pe celelalte două – eu pe cel de jos, iar Gheorghiță, fiind mai tînăr, s-a urcat pe cel de sus. Toate le-am făcut după ce ușa s-a închis.

Pereții celulei erau umezi, igrasioși. Becul din plafon, deși aprins – ferestruica aceea mică dată cu var nu dădea lumină – nu satisfăcea necesarul de lumină. Aerul era sufocant. Fereastra nu avea oblon. Dimineața ni se deschidea ușa pentru ca eu și Gheorghiță să mergem la canal pentru a deșerta tineta și să luăm apă de băut, operațiune care dura 10 minute.

Colonelului Pajură i se făcea rău, cădea pe pat. Îl lăsam 10-15 minute liniștit, pînă își revenea. Situația noastră era disperată. Ne-am dat seama că în aceste condiții nu vom putea rezista multă vreme.

Dar cu credință în Dumnezeu, ne încurajam reciproc, mai ales că noi, toți trei, aveam pedepse grele și cunoșteam bine cum procedează sistemul comunist pentru a ne extermina".

Dr. Galina Răduleanu - „Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”. Ioan 1,5

„Cu Mimi și Ina am trăit primul Paște în închisoare. Ne arestaseră înainte de 1 ianuarie, așa încât nu știam data exactă. După 5 aprilie am început să fim atente. Într-o zi de miercuri am auzit clopotele, care s-au repetat și-n ziua următoare. Atunci am fost sigure. Sâmbătă noaptea i-am auzit pe bucureșteni trecând spre biserica Mihai Vodă. Făceau parte din "lumea cealaltă”, a cărei realitate concretă, senzorială, începuse să se estompeze pentru noi. Balanța înclina tot mai puternic spre lumea dinăuntru, spre o altă viață. Mult mai târziu, în închisoare, am învățat o metodă ciudată prin care numărându-se într-un anumit fel încheieturile degetelor și anumite zone ale palmei (ciclul soarelui și al lunii), puteai calcula data exacta a Paștelui din orice an. Pentru cei care erau de mulți ani ani în închisoare, calculul acesta era foarte important”. (dr Galina Răduleanu, Repetiție la moarte din spatele gratiilor, Editura Manuscris, 2017, pag. 150)

„Era al doilea Paște. În Vinerea Mare m-am prefăcut că duc lingura la gură, fără însă să mănânc (nu mă dădea afară curajul). Nina, mai categorică, a lăsat mâncarea neatinsă, ceea ce a dus la țipete și amenințări din partea gardiencelor. Am reușesc să postesc și sâmbătă. În schimb, mi-a fost imposibil să stau trează în noaptea Învierii. Dimineața, cu toate că nu mă spovedisem de șase-șapte ani, Nina mi-a dat o firimitură de împărtășanie. O avea de la Maica Veronica și o păstra într-un tiv de batistă. Am fost foarte fericită. Pe urmă le-am felicitat pe toate și le-am anunțat că "Hristos a înviat!” Chiar și Tina mi-a răspuns la salut. Păstrasem din zilele precedente niște bucăți de carne, ascunse în sobă, cu care am făcut o masă festivă. Numai doamna Bădescu a refuzat, pretinzând că-i face rău. În general, a predominat obișnuita atmosferă cenușie. Paștele pe care l-am trăit cu intensitatea Marii Sărbători a Învierii a fost ultimul înainte de eliberare, când carcasa care-mi  ținea sufletul apucase să se subțieze, să devină mai transparentă. Din Uranus venisem cu un echilibru greu de descris, bazat pe o pace interioară și o detașare de nacelă care și-a aruncat balastul”. (dr Galina Răduleanu, Repetiție la moarte din spatele gratiilor, pag. 290-291)

Doamna Aspazia Oâel Petrescu: Nu uitați niciodată ce înseamnă comunismul!

„Printre amintirile mele și-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paști, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele și clopotnița unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu șenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat- și le consider încă- testamentul său politic: Priviți, țineți minte și nu uitați niciodată ce înseamnă comunismul!” (Aspazia Oțel Petrescu, Cu Hristos în celulă, Editura Meditații, 2003, pag. 19-20)