Rostite de vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Calciu Dumireasa în Postul Paștilor anului 1978, în plin comunism, Cele 7 Cuvinte către Tineri, vibrante și mereu actuale, i-au atras atunci luptătorului anticomunist devenit un sfânt al închisorilor o nouă încarcerare, urmată, apoi, de exilul său în America.

ActiveNews le-a redat în fiecare zi din Săptămâna Mare până la Înviere. Hristos a înviat!

Citiți și Primul cuvânt către tineri al Părintelui Calciu: Ce știi TU, tinere, despre Hristos?

Al șaptelea cuvânt către tineri al Părintelui Calciu

IERTAREA

De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele eicele multe, căci mult a iubit” (Luca 7, 74)

Când am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele șapte nici nu te cunoșteam. Știam despre tine că exiști, că aspiri spre ceva ce lumea nu-ți poate da, și te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, să-ți arăt o cale nouă pe care să pășești. Ți-am vorbit despre Hristos și despre Biserica Lui, despre un cer și un pământ nou, despre moarte și înviere și, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine. Dar acum îți spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o iubire abstractă care își caută obiectul, ci cu iubirea care a găsit, fiindcă te cunosc și ești în inima mea, așa cum și eu sunt în inima ta. Căci dacă ai venit aici ca să mă asculți de mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel glas irezistibil care te-a trezit din amorțeala ta materialistă și din letargia ateistă în care zăceai. Ai auzit când Iisus ți-a spus: „Vino la Mine!”.

Și când te-ai întors la el, ți-a pus inel în degetul tău și încălțăminte nouă în picioarele tale, și pe umeri haina cea mai bună (Luca 15, 20-24). Fiindcă veneai rănit și sângerând. Erai oprimat de tot ceea ce învățaseși despre zeificarea materiei și de toate interdicțiile ridicate în fața căutărilor tale de către ateismul fetișizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al lumii. Și ai lăsat departe în urma ta țara de secetă a necredinței și roșcovele (Luca 15, 14-17) pe care le mâncaseși până atunci. Ai uitat de dascălii tăi, care îți spuneau că aceasta este singura hrană și că fără de ea vei muri. Și ai auzit atunci cuvântul lui Iisus, care îți spunea: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Prietene, când oare ai ajuns să te hrănești cu cuvântul lui Dumnezeu? Și totuși asta faci! Pentru acest cuvânt ai renunțat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole și interdicți și ai venit aici, să te hrănești cu cuvântul lui Hristos. Cinste ție, prietene! Dumnezeu îți va dărui cuvântul și harul Său, și ți-l va dărui din belșug, pentru că este scris: „Că oricine cere, ia; cel care caută, află; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7, 8). Pentru această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupți cu o obișnuință și cu o inerție care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut curajul să rupi barajul interdicțiilor pe care ți le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia marxistă, crezând că postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstrație și că autoritatea ar putea suplini credința; fiindcă ai avut curajul ca, o dată ieșit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre ceea ce ți se contura în față ca o iubire tangibilă. Și cu cât ai înaintat, cu atât ai înțeles mai bine că această iubire infinită și crucificată strălucea pentru tine, omule unic și irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău ai primit iertarea. Nu simți oare în tine duhul acesta al dragostei, al liniștii care s-a instalat în sufletul tău, siguranța cu care pășești pe noul drum al ascultării de Hristos? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întâi, acest har te vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simți un fior de o clipă trecându-ți prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci când, îngenuncheat fiind, vei simți o duioșie inexplicabilă în suflet și o nevoie imperioasă de a plânge, să știi că te vizitează Harul. Stăruiește, prietene, și Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent. Atunci vei cunoaște starea de har continuă și pacea interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos și care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin toți porii ființei tale. Și vei cunoaște fericirea de a fi iertat și de a ierta. Căci viața noastră este dură atâta vreme cât materia reprezintă cerul și pământul nostru, iar duhul nostru rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Și dacă există totuși ceva care te salvează, prietene, chiar în perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi fost inundat de lumina credinței, acel ceva este bucuria de a ierta și a fi iertat. „La vie en commun est dure. Il faut savoir se faire pardonner” (Viața în comun este dură. Trebuie să știi să te faci iertat.). Nu numai să ierți, ceea ce ți-ar oferi satisfacția orgolioasă a bunătății, ci să știi să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al umilinței [smereniei].

Îmi amintesc că ți-am vorbit despre Iisus și despre Biserica Lui ca despre o instituție sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reușit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepții care te trăgeau înapoi. Ți-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei țări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, și ți-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilință, dar și de slavă, prin credința noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ și legătura de sânge și de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi și de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu o poate șterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici și interzicând – în presă, în școli și în inimi cuvântul lui Dumnezeu, L-au desființat pe Acela din a Cărui milă trăim și durăm. Ți-am vorbit de libertatea ta în Hristos și despre cum trebuie s-o folosești. Ți-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viață, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viața și moartea, dar inconștient; dar tu, tinere, omule, cunoști și moartea și viața și, mai presus de ele, învierea, oricât ți s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiția de simplă viețuitoare, nici măcar la simpla condiție de om, ci te-a ridicat deasupra condiției umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17, 24). Acestea sunt lucrurile pe care ți le-am spus, tânărul meu prieten, și multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Și pentru aceasta m-au urât frații mei, iar ție ți s-a interzis să vii să mă asculți; ție, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu și care voiai să știi dacă ești condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ți s-au închis porțile și ți s-au ridicat în față ziduri de opreliști.

Ție, care scriai într-una din scrisorile tale căci orice scrisoare de la unul dintre voi vă exprimă pe voi toți – despre pornirea voastră de a căuta ceea ce transcede materia, de a depăși imanentul astăzi zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păși pe calea adevărului și despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce Însuși este Adevărul, Calea și Viața. Îmi scriai cu câteva zile în urmă: „Ce bucurie să auzi vorbindu-se despre Dumnezeu și despre lume, alta decât cea a materiei, de la o catedră laică și de către un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Și să înțelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credință pe care nu-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci și prin toată lumina care iradia din ființa lui. De aceea, aproape că vă invidiez pe voi, teologii, care știți și cunoașteți și trăiți ceea ce noi nu cunoaștem și nu știm, dar spre care întreaga noastră ființă aspiră”… Sau tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut toți anii aceștia de învățământ scoțând cu bâta elevii din biserici. Acum însă am înțeles ce-i aducea acolo și de ce reveneau la biserică, iertându-mă. Înțeleg acum că dacă voi, niște copii din anul întâi de Seminar, credeți atât de tare și știți atâtea lucruri despre adâncurile ființei umane și despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai mult decât voi”.

Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului? Căci, dacă admitem cu Albert Camus, că fiecare om trece măcar o dată în viață prin Muntele Măslinilor, tot așa trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună și pentru noi: „Saule, Saule de ce Mă prigonești?… Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă!” (Faptele Ap. 9, 4-5). Nimeni nu este scutit de suferință. Dacă suferim, suferința să fie întru Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos! Dar adevărul să ne stea în față totdeauna. „Adevărul înaintea păcii”, cum îmi spunea un student de la Politehnică, auditor al acestor „Șapte cuvinte către tineri”; și să înțelegem prin „pace” nu pacea lui Hristos de la Ioan 14, 27-29 , nici răstimpul între două războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufletească și materială pentru care călcăm în picioare principiile și dreptatea, acea stare de toleranță care ne ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă și să ne trezim cu un compromis nou sub pernă. Și acum voi citi declarația unui student de la Teologie, în legătură cu aceste „Șapte cuvinte”.

Pentru că s-au luat astfel de declarații scrise, la Institutul Teologic, forțându-se mâna și conștiința. Se știe ce înseamnă o declarație scrisă, ce sursă de teamă și de teroare [poate constitui ea], așa cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Din numărul declarațiilor date am ales una, pentru că este mai limpede (nu mai dreaptă, căci toate sunt la fel de drepte): „…declar că în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am audiat Al șaselea cuvânt către tineri rostit de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Vodă din București. De asemenea, am mai audiat și al treilea și al patrulea și al cincilea cuvânt, dar în alte condiții… Declar că am întâlnit la ultima, precum și la celelalte predici ale sale, foarte mulți studenți de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie, studenți de la alte facultăți, persoane pe care nu le mai văzusem niciodată și foarte mulți elevi seminariști. Atmosfera din biserică a fost impresionantă și am trăit în mod real clipe de înălțare sufletească și de reculegere.

În privința conținutului predicilor, mă declar întru totul de acord cu ideile expuse de părintele profesor, care nu face decât să privească realist și lucid problemele ce se cer privite astfel, respectând strict învățăturile Bisericii Ortodoxe. Părintele profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai mulți ani la Seminarul Teologic din București, al cărui absolvent sunt, și a contribuit în cea mai mare măsură la formarea noastră ca elevi și adevărați slujitori ai Domnului Hristos și ai Bisericii neamului”.

Oare trebuie să mai adaug ceva? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj al studentului respectiv și al vostru, al tuturor celor care, călcând peste instinctul de conservare, ați pus „adevărul înaintea păcii” și ați venit aici; sau poate bucuria pe care mi-au făcut-o celelalte declarații, scrise sau verbale, ca și prezența voastră în această biserică; sau poate, în sfârșit, umilința mea că sunteți buni și Îl iubiți pe Iisus mai mult decât pe mine, căci, chiar fără să fiți slujitorii Lui, nu ați pregetat să sacrificați comoditatea voastră pentru a veni să vă exprimați dragostea de Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toți frații noștri care ne iubesc și care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut bine și rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să iertăm tuturor! Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvânt” cu o spicuire din „Cuvântul” Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, căci vin Paștile, Ziua Învierii și bucuria noastră, a tuturor. Atunci veți afla că Hristos a înviat și că noi toți vom învia.

Când spun că veți afla, înțeleg că inima și sufletul vostru va descoperi plenar această certitudine care era de mult în voi și în virtutea căreia sunteți aici. „…De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit cineva în ceasul al treilea, mulțumit să prăznuiască; de a ajuns cineva în ceasul al șaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea cea ca și pe cel ce a lucrat din ceasul întâi. Pentru acesta intrați toți în biserica Domnului vostru; și cei dintâi, ca și cei din urmă luați plata. Înviat-a Hristos și îngerii se bucură. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. Înviat-a Hristos și nici un mort nu mai este în groapă”. V-am citit aceste rânduri ca să le știți. V-am citit acest „Cuvânt”, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în fața căreia tot glasul amuțește. V-am citit acestea, ca să aflați că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh și în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne așteaptă Iertarea și Învierea.

V-am citit aceste adevăruri, ca să vă amintiți că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus și anticipând, prin credință, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta.

Note:

1. „In a patra saptamana, la al patrulea Cuvant, au incuiat usa bisericii. Atunci tinerii (50 seminaristi si vreo 70 de studenti) s-au adunat in curte si am vorbit in pridvor” (Viata Parintelui Gheorghe Calciu).

2. „La al cincilea Cuvant au inchis si portile, ca sa nu mai vina studentii din afara. Dar ei au sari gardul, iar cei din Seminar, din camin, au iesit pe ferestre, fiindca fusesera incuiati in dormitoare.”.

3. „La dormitor, la culcare! – striga directorul. La biserica, la rugaciune! – strigau elevii”. Dar efectul a fost ca peste doua sute de seminaristi, elevi de liceu si studenti au ascultat in aceea seara predica parintelui profesor Gheorghe Calciu.

4. Cuvânt rostit în a sasea miercuri a Sfântului si Marelui Post la 19 aprilie 1978.

Citiți și

Al doilea cuvânt al Părintelui Calciu către tineri: Să zidim biserici!

Al treilea cuvânt către tineri al Părintelui Calciu: Ce sunt Cerul și Pământul pe care le-a făcut Dumnezeu?

Al patrulea cuvânt către tineri al Părintelui Calciu: Credință și prietenie

Al cincilea cuvânt către tineri al Părintelui Calciu: Preoția și suferința umană

Al șaselea cuvânt către tineri al Părintelui Calciu: DESPRE MOARTE SI INVIERE