ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Mihai Andrei Aldea este teolog, etnolog şi scriitor.

De curând, Preşedintele României a declarat că „ideea de a deţine o proprietate este un reziduu comunist”, că „noi am rămas cu chestiunea asta cu casa de pe vremea comuniştilor” (https://activenews.ro/basescu-le-spune-tinerilor-ca-ideea-de-avea-o-casa-este-una-comunista-uitati-va-la-filmele-americane_1860382.html  din 14 sep. 2014).

Aceste afirmaţii au făcut parte dintr-un discurs ţinut unor tineri politicieni, la Mamaia, având ca rost augumentarea „majoră a mobilităţii forţei de muncă” româneşti. Şi au fost completate cu îndemnul dublu: „fiţi pragmatici, nu sentimentali; uitaţi-vă la filmele americane”.

Cu tot respectul faţă de toate persoanele implicate, nu pot să nu fiu stupefiat de absurditatea ideilor pronunţate.
Dacă ar fi să o pornesc de la coadă spre cap, aş începe prin a mă minuna cum poate fi pragmatic îndemnul de a lua drept model fanteziile filmelor americane. Sau cum poate fi model pragmatic pozitiv o societate aflată în plină prăbuşire. O societate în care cresc rapid analfabetismul, obezitatea, incultura, controlul dictatorial al statului asupra cetăţeanului, dezrădăcinarea, însingurarea, psihopatiile, alergiile etc., etc. Desigur, există şi lucruri bune la americani. Desigur, avem ce învăţa de la străini. Dar numai după ce am învăţat să fim noi înşine!

Un copac fără rădăcini este un buştean: poate fi dus oriunde, se poate face din el orice, nu mai are viaţă.
Un om fără istorie este un copac fără rădăcini: un buştean dus de valurile unor interese străine, din care se face orice şi din care viaţa adevărată lipseşte.
În discursul amintit mai sus se pleacă tocmai de la o Românie fără rădăcini, fără istorie, fără tradiţie.
De unde şi afirmaţia – care altfel ar tinde spre o zonă mult dincolo de absurd – conform căreia „ideea de a deţine o proprietate este un reziduu comunist”, sau că „noi am rămas cu chestiunea asta cu casa de pe vremea comuniştilor”.
Lucrurile stau exact pe dos!
Comunismul nu voia proprietate privată!!!
Ideea fundamentală a comunismului în această privinţă era proprietatea comună!!!
Victoria ideii proprietăţii private în comunismul românesc, victorii ideii „casă proprie” asupra ideii de „locuinţă de stat”, sunt două victorii ale gândirii şi culturii româneşti pre-comuniste asupra comunismului venit la noi pe tancurile sovietice şi impus prin genocidul uriaş desfăşurat asupra românilor de U.R.S.S. şi ciracii lor din România.

Desigur, pentru cei care îşi încep gândirea istorică doar cu regimul Ceauşescu sau, cel mult, Gheorghiu-Dej, acest lucru este foarte greu de înţeles.

În fapt însă, orice român îşi avea casa lui şi pământul lui din cele mai vechi timpuri. Cele mai vechi documente despre românii din nordul şi sudul Dunării, din Transilvania, Crişana, Moldova, Maramureş, Muntenia, Dalmaţia sau oricare alt teritoriu mărturisesc despre legătura lor cu pământul. Pământul propriu şi casa proprie au fost totdeauna parte a culturii române, parte a felului de a fi al românilor.

Comunismul a încercat să distrugă această linie culturală. Dorinţa comuniştilor era aceea de a desfiinţa orice proprietate privată şi de a dezvolta proprietatea comună asupra tuturor bunurilor.
De aici şi cooperativizarea, un război tragic împotriva ţăranului român, o epopee eroică a rezistenţei ţăranului român împotriva comunismului, un război cu sfinţi, eroi, trădători, duşmani ai neamului şi ai ţării.
De aici şi „sistematizarea satelor şi oraşelor”, un alt război tragic împotriva românilor, ţărani şi orăşeni, care trebuiau smulşi din casele lor, dezrădăcinaţi, mutaţi în „case de stat”.

În acest ultim război lupta românilor pentru „casă proprie” a îmbrăcat forme care, după oameni care nu aparţin culturii române, pot părea absurde sau demente. Oamenii plăteau rate uriaşe – în raport cu salariile lor – pentru a-şi asigura proprietatea asupra unei mizere „cutii de chibrituri” din beton, la etajul X al unui bloc. Proprietate de care ei nu aveau să se bucure prea mult – în condiţiile unor credite făcute pe zeci de ani de zile – dar de care sperau să se bucure copiii lor. Care, dacă erau mai mult de unul, evident, urmau şi ei să fie puşi în faţa problemei extrem de grele a obţinerii unei locuinţe personale.
Dramele care s-au consumat în acest război surd sunt infinite. De la certurile între rude şi vecini până la milogelile în faţa oricui putea să ajute. Şi toate aceste drame făceau parte dintr-o românească şi nebunească luptă împotriva sistemului comunist!

Care, aşa cum am amintit repetat, era împotriva proprietăţii private, era pentru proprietatea „comună” (a se citi „a statului”) asupra bunurilor, inclusiv a locuinţelor.
Deci, clar, categoric şi indisputabil,
Dorinţa românilor de a avea o casă proprie ţine de fiinţa naţională, este parte a unei tradiţii româneşti milenare.
Şi, evident, nu este nici pe departe „un reziduu comunist”.

Odată lămurită această problemă, rămâne aceea dublă a „mobilităţii forţei de muncă” şi a legăturii dintre aceasta şi casa proprietate personală.
Aici intră şi încercarea de a explica necesitatea dezvoltării „mobilităţii forţei de muncă” unei naţiuni care are UN SFERT DIN POPULAŢIE LA MUNCĂ ÎN STRĂINĂTATE!!!
Heiii! Tovarăşi politicieni! Cinci milioane de români sunt plecaţi la muncă în străinătate! Câtă mobilitate vă mai trebuie ca să fiţi mulţumiţi?

Mai mult, şi în interior vedem cum românii ajung să îşi caute de lucru în orice parte a ţării, cum pleacă tinerii din Miercurea Ciuc la Târgu Mureş, Cluj, Oradea, Timişoara sau Bucureşti, cum pleacă muncitorii din Suceava sau Botoşani la Constanţa sau Giurgiu etc., etc.
Sunt studii ştiinţifice, serioase, documentate, despre aceste migraţii uriaşe. Învaţă despre ele studenţii la facultăţile de sociologie, ba se vorbeşte despre ele şi prin licee.
Paradoxal, această mobilitate fantastică a românilor devine subiect de promisiuni şi agitaţii electorale! Şi totuşi ne trezim cu politicieni care o declară „diminuată major”!!!
De ce „diminuată”? De „reflexul pe care îl are românul să-şi cumpere casă”? Uluitor! Şi aberant!

În urmă cu 300 de ani, în Munţii Pindului, înflorea „Perla Imperiului Otoman”, oraşul Moscopole. Aceasta avea pe la 1740 cca. 12.000 de case din piatră, în cea mai mare parte îmbrăcate în marmură (locală sau italiană). Oraşul avea şcoli şi primării – fiind împărţit în mai multe „sectoare”, cum le-am spune astăzi – avea biserici şi biblioteci, avea mitropolie şi academie. Populaţia sa era egală cu a Vienei din acele timpuri. Călătorii străini aflaţi în trecere prin oraş şi-au exprimat profunda admiraţie faţă de frumuseţea uluitoare a unui oraş care, într-o Europă plină de murdărie, era extrem de curat. De asemenea, şi faţă de bibliotecile româneşti, în care se găseau numeroase volume în latină, franceză sau germană. Dar şi pentru tradiţionalismul naţional, pentru dragostea românilor faţă de propria limbă, cultură, istorie etc.
Poate vă întrebaţi care este legătura între acest vechi oraş românesc – astăzi doar un cătun – şi problema „mobilităţii forţei de muncă” şi a „caselor personale”.

Ei bine, există o legătură directă:
1. În Moscopole, imensa majoritate a caselor era alcătuită de case „proprietate personală” (familială).
2. În Moscopole, imensa majoritate a forţei de muncă lucra în altă parte, inclusiv la sute de kilometri distanţă.
Moscopoleni lucrau ca ciobani, ca negustori, meşteşugari şi chervanagii. Ocupaţiile lor îi purtau până în Franţa, Austria sau Rusia, spre a nu vorbi de Imperiul Otoman, unde mai fiecare oraş important avea o colonie de negustori români sudici. Lucrau adesea la zeci şi sute de mile de casă, într-o vreme în care distanţele se străbăteau mult mai greu decât astăzi. Şi aveau case proprietate personală!
Din toate aceste fapte, prezentate pe scurt, se poate vedea limpede faptul că existenţa caselor proprii nu a scăzut niciodată mobilitatea forţei de muncă româneşti!

Am dat exemplul acesta din Epir, dar am fi putut da nenumărate din toate părţile locuite de români, fie că este vorba despre Munţii Apuseni sau Alpi, despre ciobanii şi negustorii din Moldova sau Muntenia, despre românii din Rodopi ş.a.m.d.
Istoria şi sociologia arată foarte clar faptul că români au fost întotdeauna legaţi de casa şi pământul lor dar, în ciuda acestui fapt, au ştiut să aibă o mare mobilitate de câte ori a fost nevoie.

Nu negăm buna intenţie discursului care ne-a stârnit dorinţa de a scrie acest mic eseu. Nenorocirea este că nu este de ajuns buna intenţie, mai trebuie şi o adevărată cunoaştere a istorie şi culturii românilor, altfel în locul unor soluţii româneşti ajungem să ni se ofere, într-o profundă ignorare a realităţii, „soluţii” străine nouă. Care nu doar că ar putea să nu ni se potrivească, dar adesea au fost distructive chiar pentru cei care le-au aplicat primii.

Mihai Andrei Aldea pentru ActiveNews