Primul gând, atunci când am aflat că Julieta Szönyi nu mai este, a fost acela că s-a alăturat echipajului Speranței.

Cu ochii minții l-am văzut pe Haralamb (George Paul Avram) întinzându-i brațul pentru a o ajuta să pășească pe puntea goeletei, unde ceilalți o așteptau: Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu, Ion Dichiseanu, Sebastian Papaiani, Jean Constantin, Jean Lorin Florescu, Colea Răutu.

Neîndoielnic născută sub semnul talentului, eleganței, al grației, al rafinamentului, Julieta Szönyi a dat viață acestui personaj care i-a bucurat sufletul toată viața - Adnana. Zâmbetul ei începea de la ochi și se pierdea pe buze, iar privi­rile ei erau mereu în căutarea unor sensuri adânci. Grație, nu fragilitate, găseai la Adnana.

A primit rolul după câteva probe la Buftea.

„Pe vremea aceea numai așa puteai să joci. Se făceau probe. Țin minte că au dat foarte multe persoane probe și până la urmă m-au ales pe mine”, își amintea Julieta Szönyi atunci când am stat de vorbă despre „Toate pânzele sus” pentru Jurnalul de Duminică. Ni s-au întâlnit pașii de atunci cel puțin o dată pe an, căci ne întâlneam la Premiile GOPO. A citit din versurile ei în cadrul emisiunii pe care am avut-o la Radio3Net, în semn de prețuire și încredere, ceea ce nu pot uita niciodată.

„Am început foarte repede filmările, erau deja gata costumele și decorurile. Am fost foarte fericită, dar nu am crezut sincer că va ieși un lucru de o calitate atât de bună. M-am gândit că este doar un film pentru copii... Dar a ieșit un film pe care îl poate vedea oricine și astăzi. Un film de aventuri. A fost o bucurie, iar pentru mine chiar o aventură. Plecam pe mare în fiecare dimineață la 5.00 și ne mai întorceam seara. Mâncam așa cum mănâncă muncitorii în port, la o masă lungă de lemn, primeam mâncarea în stra­chini și ne simțeam foarte bine.

„A fost o echipă minunată, chiar ne-am înțeles unii pe alții extraordinar. Am filmat cu francezii la «Mirii anului II» studentă fiind în anul I, iar mai târziu la diverse producții, dar serialul reprezintă un mare eveniment și poate cea mai frumoasă amintire pentru mine din toate filmările pe care le-am avut. Poate și pentru faptul că a trebuit să stăm atât timp în deplasare.

„M-am simțit foarte bine chiar dacă am fost singura femeie printre atâția bărbați, toți erau drăguți, am avut o relație de adevărați camarazi. Pot spune că am avut aproape cu toții rău de mare, fiindcă nu este simplu să mergi pe o coajă de nucă precum era această goeletă.

„Am avut zile în care trebuia să filmăm pe furtună. Chiar am avut și o asigurare pe o sumă infimă că suntem de acord să urcăm pe vas, pe propria răspundere. Mama când a auzit a spus: «Vai de mine, înseamnă că este un pericol!» Nu știu cât a fost pericol sau nu, cert este că a fost o reală aventură.

„A fost o echipă foarte bună în totalitatea ei, nu mă refer numai la partea artistică, ci și la partea tehnică, până la ultima persoană, ultima însemnând că a bătut ultimul cui în decorul respectiv. La un moment dat aveam senzația că nu mai jucam, eram acolo în situația respectivă, personajul respectiv.

„M-am înțeles foarte bine cu Lăbuș, toată echipa îl adora, îl iubea extraordinar de mult. Era ca un adevărat tovarăș de viață pentru domnul Mureșan, era câinele dumnealui. Răspundea perfect la toate comenzile.

„Nu am decât cuvinte de excepție despre toți cei care au făcut parte din această echipă. Am niște amintiri splendide. În Bulgaria filmam și îmi amintesc că au fost niște scene în care eu nu eram. M-am dus să asist la o filmare de noapte, iar pe malul lacului ieșeau la lumina reflectoarelor niște raci. Pajiștea pe care eram noi acolo era plină de anemone sălbatice și de măcriș. Așa că am cules măcriș, am strâns racii și le-am făcut băieților o ciorbă de măcriș și raci fierți, pe care le-am lăsat în câte un bol în fața ușii. Când au venit era exact ca în Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici.

„Nu m-am întâlnit deloc cu Radu Tudoran, chiar aș fi vrut să-l cunosc. Din poveștile pe care le-am auzit am înțeles că era un bărbat foarte, foarte frumos, cu o prestanță deosebită. Îmi pare rău că nu ne-am întâlnit!

„Consider că bătrânețea nu există, ea este o stare de spirit pe care poți să o ai la 20 de ani sau poți să nu o ai la 100. Vă spun sincer că la vârsta pe care o am aș pleca și mâine în aceeași aventură pe mare, fără niciun fel de pro­blemă, fiind convinsă că psihicul stăpânește fizicul. Până la urmă, când vine momentul să cazi e bine să o faci din picioare, nu să te târăști", a încheiat Julieta Szönyi.

Actriță emblematică a cinematografiei și teatrului românesc, Julieta Szönyi a plecat dintre noi, lăsând în urmă o moștenire artistică de neuitat și o amintire vie în inimile celor care au cunoscut-o sau au îndrăgit-o de pe ecran sau de pe scenă.

Rafinată, elegantă, cu un talent natural și o prezență caldă, dincolo de rolurile sale memorabile, Julieta Szönyi a fost un om de o noblețe discretă, o colegă iubită și respectată, un spirit senin și o femeie de o demnitate rară.

Până în ultimele sale clipe, a rămas fidelă unei filozofii de viață luminoase, crezând că „bătrânețea nu există – e doar o stare de spirit”.

Astăzi, cu gândul la marea pe care a iubit-o și la echipajul Speranței, ne place să credem că s-a urcat, cu grația sa inconfundabilă, pe puntea vechii goelete, unde o așteptau prieteni dragi și camarazi de platou.