În ziua de 15 ianuarie 1850, Dumnezeu dăruiește neamului acesta o comoară colosală. Cu aceeași mare dărnicie cu care ne-a umplut munții de aur sau cu care a revărsat pe tot acest pâmânt nenumărate și curate ape, ori nesfârșitele păduri, la fel ni l-a dat pe scumpul nostru Mihai Eminescu, marele păzitor al limbii și a simțirii românești.

Din nefericire, soarta pe care averea țării a avut-o, din năvălirea acestor hărpăreți cotropitori, s-a abătut și asupra lui Eminescu.

Numai că în cazul lui, valoarea fiind una spirituală și deci, intangibilă, nimic spre al lor folos, ba chiar dimpotrivă, l-au încolțit mereu cu o crudă dușmănie, pe care până azi i-o poartă.

Domnul însă, (Cel care ne are până și firele de păr din cap numărate), în ciuda acestei lăcomii ce parcă vrea să înghită cu totul acest popor, nu lasă să ne sece apele, să piară toate pădurile, să se strice al nostru bun pământ, sau să dispară tot aurul din el, nu lasă nici credința și nici graiului românesc să sece, pentru că ne-a dat acest mare străjer, care alături de sfinții ce ne păzesc Biserica, el păzește scumpa și draga noastră limbă, odor de cel mai mare preț. Ei bine, și-atunci când ăștia mici și răi, înfulecă de zor cu gura plină și cred că "doar puțin mai e", ajung mereu să se înece unul câte unul, plesnind ca niște palide bășici, pentru că nu mai au loc și nu mai pot,... dar tot mai e, mereu mai e.

La fel cum mana cerească a hrănit poporul lui Dumnezeu în pustie, la fel și cuvântul lui Eminescu a luminat în întuneric și salvat o mare parte din acest neam. Frații noștri surghiuniți, după ce-au fost răpiți cu tot cu vatra strămoșească și au trecut prin cumplite chinuri menite să-i stârpească, încă există ca prin minune și încă știu să se închine și să recite poezii. Doar așa au razbit aproape un veac, nu doar vorbind în taină în limba lor despre o farfurie sau despre un oarecare lucru neînsuflețit, ci recitând, simțind și năzuind românește, salvând astfel, nu doar niște cuvinte, ci sufletul întreg de vechi creștin și de român.

Așa cum în pământul ăsta mai există filoane de aur nedescoperite, tot așa și comoara cuvântului și a înțelepciunii lui Eminescu rămâne veșnic aici, iar drumul către tainele sale îl știe orice inimă care simte românește. Cine are râvnă, dragoste de neam și de credință, nu are cum să nu se adape din lucrarea maiestuoasă a sufletului său. Drumul fiecărui român spre mântuirea cea din mijlocul neamului său. trece invariabil prin ființa lui Eminescu.

Cinste și pomenire veșnică eroului nostru, Mihai Eminescu, martir al neamului românesc!

"[...] Limba românească este din acele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane pre moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte: mai toate sunetele sunt medie și foarte curate." - Mihai Eminescu - extras din rubrica "Teatru" din Timpul, publicat în data de 6 martie 1877

Andrei Jindiceanu