A spus-o Eminescu acum un secol și mai bine: „Și de mii de ani încoace / Lumea-i veselă și tristă; / Alte măști, aceeași piesă, / Alte guri, aceeași gamă,”. A spus-o și Solomon acum mai bine de 3000 de ani. „Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune”. De altfel, cu axioma aceasta își deschide faimosul rege Ecleziastul, avertizând asupra zonei celei mai energofage și hronofage de pe harta vieții – caruselul deșertăciunilor.

„Un neam trece și altul vine, dar pământul rămâne totdeauna!

Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună:

ochiul nu se satură de câte vede și urechea nu se umple de câte aude.

Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” Ecclesiastul 1:4, 8-9

„Atenție, nu urcați în carusel! Atenție, nu vă lăsați prinși în el!”, ne strigă regele peste milenii. Către carusel însă suntem atrași ca niște muște hipnotizate spre o pânză de păianjen. Oricine cade în ea va fi supt și golit de toată vlaga, fără să se umple cu nimic altceva decât cu zgomotul lumii. Aramă zornăitoare și chimval răsunător. E un anestezic puternic, injectat chiar de păianjenul cel înțelegător, care-i face pe cei mai mulți să-și doarmă viața fără prea multe ceasuri de trezie.

Avertizarea solomoniană e îndeajuns de clară, am putea lejer să evităm dintru început zona de pericole. Dar în ciuda atâtor indicatoare de avertizare, intrăm în plin, fără să ne punem întrebări, pe tărâmul nisipurilor mișcătoare și al mlaștinilor flămânde. Bani, plăcere, putere, faimă, idolatrizare, bani, plăcere, putere, faimă… – îngână caruselul. Și apoi? De la capăt.

„Nimic nou sub soare!”, vorba regelui. Sub vraja muzicii stridente, ne preschimbăm într-o masă de somnambuli ce recită asurzitor, sonor sau nu, în cor sau de unii singuri, în diferite limbaje culturale, aceeași muzică și același vers: Bani, plăcere, putere, faimă, idolatrizare, bani, plăcere, putere, faimă… O muzica ce ne colonizează subconștientul, ne dictează deciziile, ne organizează relațiile, ne configurează geopolitica, ne îngroapă cultura, ne creează moda, ne umple viața de gunoi, ne sugrumă suflarea și ne întunecă privirea. Ajungem să nu mai vedem nimic dincolo de jalnicul carusel.

„Când nu mai ești copil, ai murit de mult”

Da, spunea undeva Brâncuși că în momentul în care „nu mai ești copil, ai murit de mult”. Cel mai probabil așa este. Copiii nu s-au suit încă în carusel, nu au fost încă complet hipnotizați și anesteziați, încă mai au șansa de a trece vii prin propria viață. Dar oare îi iubim destul încât să-i avertizăm să nu se urce și ei în carusel sau suntem chiar noi cei care-i împingem în el, cu toate motivațiile plauzibile? Nu cumva suntem noi păianjenii care le ofilesc viață încă dinainte de a înflori? Avem înțelepciunea de a construi și a lăsa în urmă, pentru ei, o lume trainică, în afara caruselului deșertăciunilor, zidită pe stâncă, nu împrăștiată pe nisipuri mișcătoare?

Pe tura acestui moment istoric, caruselul se învârte aiuritor, cu oferte ieftine, poate cele mai ieftine din câte-au fost vreodată, dar atât de scump vândute! Mult circ politic întreținut de minți fără scrupule și executat de clovni isterizați. „Vin rușii!” – se impacientează Europa și investește în ReArm Europe Plan. „Vin americanii!” – se impacientează Rusia și investește tot în arme. „La noi mai vine cineva?” – se impacientează liderul urcrainean. „Dar noi cu vine votăm?” – ne zbatem noi, românii, blocați în mod tradițional între trei imperii, după decenii, tot trei, de iluzii democratice. În final, vom mai vota cu cineva?

Cred însă că nu aceasta-i întrebarea momentului. Mai degrabă ne-am întreba dacă suntem vrednici de un conducător adevărat, care să vrea, sincer, binele acestui popor. Oare ne-am străduit, fie și puțin, să ne sustragem din beția caruselului și să batem câteva metanii, să vărsăm două-trei lacrimi? În definitiv, mersul istoriei este o oglindă a peisajului nostru lăuntric, ca persoane și ca neam, a luptelor și nevoințelor de a ne vindeca și elibera, sau nu, inima de balaurii care ne tiranizează, pe noi înșine și unii pe alții. Mersul istoriei este o lecție, dură și nemiloasă adesea, din care avem șansa să ieșim mai înțelepțiți și mai curățiți, dacă o parcurgem după harta Bisericii. Sau dimpotrivă, putem să o petrecem fără să învățăm nimic, pentru că ne complacem în somnul hipnotic indus de păianjenul neadormit. Pânzele lui sunt multe și felurite, strategic amplasate peste tot în lumea noastră și înlăuntrul nostru.

Ce putem face? Cele mai bune soluții și adevăratele salvări sunt simple, pentru că există o singură Cale, un singur Adevăr și o singură Viață. Mai mult, soluțiile salvatoare sunt fără costuri, pentru că sunt neprețuite. Dar nu le luăm în seamă, pentru că nu ne agresează privirea și nu ne bruiază auzul, nu sunt valorizate după grilele banului, ci după altă scară, subțire și amețitor de înaltă, pentru care nu ne-am format ochi să o vedem. Nu sunt fancy, nu sunt cool; nu te constrâng, ci te invită; nu te asupresc, ci te eliberează. Dar cât de neînsemnate ni se par tezaurele care așteaptă lângă noi, ca să le deschidem! Și cât de atrăgătoare ni se înfățișează cursele sclipitoare și zgomotoase, care ne amăgesc, ne vânează și ne sleiesc într-o alergare după Fata Morgana!

Ne tot plângem, dimpreună cu cronicarul, că suntem „sub vremi”, veșnice victime ale propriei istorii. Dar oare ne-am dorit cu adevărat să fim învingători? Nu neapărat cuceritori ai lumii, ci biruitori ai răului din noi înșine. Ne-am propus vreodată cu adevărat și cu tenacitate să ne luăm soarta în mâini, ca popor și persoane? Nu atât pe planul istoric, cât mai ales pe cel eshatologic – singurul care contează.

Adevăratul câmp de bătaie

Oare ne-am împlinit măcar rânduiala datorată, de a ne ruga, în fiecare zi, cu lacrimi, pentru mai-marii noștri? „Nu avem nici o putere! Nu putem face nimic!”, repetăm ca pe o mantră. Oare așa este? În fapt, crizele istoriei nu se rezolvă în culisele elitelor, la care ne zboară gândul într-o încercare compulsivă de a ne justifica neputința și neimplicarea. Încă nu am înțeles că adevărata luptă se dă pe un alt front, nevăzut, spiritual – indiferent cât de puternice ar părea culisele teatrului istoric. Până și grecii antici, păgâni, aflaseră de la rapsodul homeric că orice război troian izbucnește de la un măr al discordiei aruncat nu pe masa politică, ci în cerurile olimpiene. Dar mai limpede o spune Apostolul Pavel care încearcă să ne atragă atenția asupra adevăratei mize: „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” Efeseni 6:12

Această taină o cunoșteau prea bine, de pildă, domnitori ai noștri ca Sfinții Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare sau Brâncoveanu, și tocmai de aceea au biruit de-atâtea ori, pentru că strategia lor era completă. Avea în vedere în primul rând principalul câmp de bătaie. Poate un gând de pocăință sinceră și o rugăciune pe metanier sau o Psaltire devin arme mai puternice decât bazele nucleare. De ce n-am contracara bazele duhului lumii cu puternice baze duhovnicești, așa cum îndemna nu de mult Părintele Paisie Aghioritul? Este mai eficient și mai la îndemână.

Acest adevăr, greu și responsabilizator, este în același timp foarte dătător de nădejde, pentru că, oricât am zăcea „sub vremi”, în fond, nu suntem lipsiți de puterea noastră dată nouă de Dumnezeu, atât timp cât rămânem aliați cu singurul Împărat. „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” Matei 18:20 Chiar credem asta? Sodoma avea nevoie doar de zece drepți, ca să fie scutită de pieire. Dar nu i-a avut… Să căutăm drepții și să ne strângem în jurul lor! Atunci vom deveni de neînvins, pentru că acolo va fi și Stăpânul împreună cu noi.

Tragedia noastră este că ne dorim acele soluții care să ne păstreze în sfera caruselului, răvnim la ofertele lui și ne simțim frustrați când nu le avem. În timp ce Domnul voiește să ne scoată din caruselul amețitor și să ne așeze pe o stâncă solidă, neclintită. Cât de adesea preferăm luminile colorate și instabilitatea deșertăciunilor! Fără doar și poate, la fiecare învârtire a epocilor istorice, caruselul vine cu multe oferte, atât de confuze, tot mai amețitoare și mai confuze. La prezenta „învârtire” istorică, confuzia este atât de mare, încât omul nu mai știe nici cum îl cheamă, nu mai știe ce este el, ce este bărbatul, ce este femeia, de ce nu ar putea să fie orice altceva, orice-i trece prin minte. Totul pare fluid, interschimbabil și fără substanță. Epoca post-adevăr și post-umană, în plină desfășurare.

Cum ieșim din carusel?

Cum să ne așezăm pe Piatra Vieții, cea din capul unghiului?

O bătrână cretană îmbunătățită, Galáctia, contemporana noastră, o femeie fără nici o însemnătate în teatrul acestei lumi, dar harismatică asemenea Sfântului Porfirie, spunea că sunt patru lucrări de care avem neapărată nevoie: pocăința, smerenia, tăcerea și dragostea. Prin acestea patru vom putea coborî din carusel și vom putea începe suișul către patria noastră stătătoare, Împărăția Domnului. Aceasta este temelia, toate celelalte se vor adăuga nouă.

„Oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” Marcu 11:23 Vrem cu adevărat să avem această putere pe care Domnul dorește să ne-o încredințeze? Oare vrem cu adevărat să ne deșertăm de zgomotul lumii, să lepădăm otrava-i letargică și să primim Viața în inima noastră? Vrem să ne întoarcem la curăția copilului și să ne reconsiderăm mizele, în așa fel încât viața noastră să nu se mai învârtească fără rost în caruselul deșertăciunilor?

⁕

Da, Doamne, vrem!

Vrem să ne zidim cămara sufletului pe pământul tare al poruncilor Tale!

Vrem să împărățești peste noi!

Vrem să dai la o parte piatra de pe mormântul inimii noastre!

Vrem să fim vii cu Tine în veac!

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 195 (aprilie 2025).