ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



      „Vreau să Te pipăi și să urlu: Este!” (Arghezi)

                                 *

     „Credința nu ne risipește îndoielile, ci le mistuie.” (Nicolás Gómez Dávila)

                                  *

      „Toma, care atinge rănile lui Hristos, a fost menit să vindece rănile necredinței noastre.” (Sfântul Grigorie cel Mare)

                                  

Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că  M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui. (Ioan. 20,19-31)

                                                                          ***

În primul episod descris în Evanghelia acestei duminici Toma pare a fi „scepticul de serviciu” al grupului apostolic. Însă îndoiala lui nu se va transforma în bănuială. Reticența sa este genuină, lipsită de morga unui „maestru al suspiciunii”. Cu toate că cere dovezi el nu este nicidecum un „empirist”. Îndoiala manifestată de apostol nu este altceva decât o subcategoriea credinței.  De altfel, orice afirmație sau învățătură care n-a fost pusă la încercare, care n-a fost „testată”, într-un fel sau altul, este una pe care nu te poți bizui în mod categoric. Și uneori, în mod paradoxal, suntem mai aproape de Adevăr în îndoielile noastre decât în certitudinile pe care le afișăm cu dezinvoltura neofitului.

Toma este în căutare iar finalul întâmplării, care ne oferă cea mai „exaltată” mărturisire a lui Hristos, ne arată că nu doar adevărul imediat accesibil are puterea de a-l preschimba pe om, ci și urmărirea acestuia atunci când ea pornește dintr-o inimă sinceră. Toma are nedumeriri, pune întrebări. Și e firesc pentru că vrea aceeași dovadă pe au primit-o apostolii cărora, în Duminica Învierii, Domnul le-a arătat „mâinile și coasta Sa”. Căci Iisus cel înviat poate fi recunoscut, în primul rând, după rănile trupului Său.         

Ceea ce pare a pune Toma la îndoială nu este atât puterea lui Dumnezeu, cât luciditatea tovarășilor săi. Dar în pofida acestei „neîncrederi”, el nu abandonează grupul apostolic.

De aici, una dintre marile lecții pe care ni le oferă acest episod: statornicia în comuniune. În pofida oricărei rezerve sau neînțelegeri Toma alege să rămână în „colegiul apostolic”. El nu se lasă sedus de iluzia autonomiei individuale, nu este adeptul „gândirii independente”, cu potențialul ei subversiv, pentru că a luat în serios făgăduința Domnului: „acolo unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu și Eu sunt prezent în mijlocul lor.” (Matei 18, 20)

În fond, credința nu se întemeiează niciodată pe explicație, ci pe mărturisire. Iar mărturisirea nu este un demers individual, solitar. Mai mult, marile adevăruri precum libertatea, credința sau dragostea nu sunt de natură conceptuală, așadar nu pot fi înțelese doar cu ajutorul rațiunii. Acesta e de altfel și motivul pentru care ele nu pot fi niciodată „dovedite”.

Astăzi, într-un mediu cultural post-iluminist cu propensiunea vădită spre „individualismul expresiv” (Charles Taylor), tindem să punem temei doar pe experiența și judecata personală. Suntem reticenți față de mărturia altora: vârstnicii, tradiția, Biserica. Ne considerăm a fi, cu biata noastră minte, cei mai competenți critici, judecători, decidenți. Odată cu Descartes („dubito, ergo cogito”), am făcut din îndoială o cale privilegiată a cunoașterii. Și, mai ales, cerem dovezi concrete, palpabile. Nu întâmplător, Caravaggio, contemporanul italian al filosofului francez, reprezintă scena întâlnirii dintre Iisus cel înviat și Toma într-o manieră șocantă, de un crud realism: cu apostolul „necredincios” afundându-și literalmente degetul în rana deschisă din coasta lui Iisus (foto)...      

În concluzie, ce ar trebui să facem noi înșine atunci când, asemenea lui Toma, avem îndoieli, nedumeriri, nemulțumiri: cu privire la anumite aspecte ale învățăturii Bisericii sau la calitatea și competența păstorilor săi?  Să ne îndepărtăm „privind înapoi cu mânie”? Ori să adăstăm întru nădejde și răbdare, în comunitatea de credință și dragoste, acolo unde, în pofida tuturor limitelor, slăbiciunilor și căderilor, Hristos este slăvit și mărturisit ca Domn și Dumnezeu?