ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Așa cum menționam în debutul primei părți a articolului, se așteaptă ca, la Summit-ul pentru Viitor care va avea loc în septembrie 2024, ONU să declare o așa-zisă „stare de urgență planetară”, concept tot mai prezent în ultima vreme în discursul oficialilor ONU și al organizațiilor aliniate Agendei 2030.

Însăși Agenda turbo (documentul pregătit de Secretarul General ONU, Antonio Guterres, în 2021, sub titlul oficial Our Common Agenda, și care conține liniile directoare ale summit-ului), menționează posibilitatea declarării de „urgențe climatice”.

De altfel, Guterres a făcut și alte declarații publice pe acest subiect.

În 2020, el afirma că „Alături de pandemia de Covid-19, ne confruntăm cu o triplă urgență planetară – o criză climatică, o criză a naturii și o criză a poluării”.

În 2021, declara că starea de urgență planetară cu care ne confruntăm (incluzând schimbarea climatică, creșterea poluării și „colapsul biodiversității”) amenință viitorul omenirii; plus că asistăm la o răspândire fără precedent a urii și discriminării.

Preambulul Pactului pentru Viitor, care se va semna la summit-ul din septembrie, conține și el trimiteri explicite la o astfel de „stare de urgență planetară” și la o viitoare „Platformă pentru Urgențe”, la care voi reveni mai jos.

Unii se pare că iau în calcul declararea „stării de urgență climatică” la nivel național înainte chiar ca ONU să zică da ori ba la summit; potrivit Bloomberg, președintele Biden (care, alert, a tratat„criza climaterică” ca pe o urgență încă din prima zi de mandat) ar putea emite curând o asemenea declarație pentru SUA, ceea ce ar duce la „stoparea exporturilor și a extracției de petrol”.

Alte voci, aceeași școală

Nu pot încheia lista conștiințelor planetare îngrijorate de „urgența climatică” fără să pomenesc alte două entități majore.

Prima, irepresibilul Bill Gates, care, în 2020, spunea, pe blogul lui, că „Oricât de groaznică ar fi pandemia, schimbarea climatică ar putea fi și mai rea...”. Nu i-o fi fost ușor.

A doua, Clubul de la Roma, care a publicat, în 2023, o versiune adusă la zi (2.0) a raportului său din 2019, intitulat chiar Planetary Emergency, în care cere ONU și guvernelor naționale să declare „starea de urgență planetară” și să implementeze un plan de acțiune pentru construirea unui viitor sustenabil.

Problema identificată de Clubul de la Roma ar fi că „trăim deja dincolo de limitele de suportabilitate ale planetei” (traducere liberă: suntem mult prea mulți), astfel că ne îndreptăm spre o coliziune frontală cu sistemele naturale din care facem și noi parte.

Și, apoi, făcând, apoteotic, legătura între motoarele unu și doi ale summit-ului din septembrie (covidul și „schimbarea climatică”), Clubul de la Roma adaugă:

„Pandemia este o manifestare [a crizei climatice], întrucât demonstrează că bunăstarea societăților și stabilitatea economiei sunt profund legate de sănătatea ecosistemului”.   

Din fericire, ne spune Clubul de la Roma (ca și Secretarul General al ONU, ca și Schwab, ca și Bill Gates et co.), anul 2020 poate fi și o oportunitate; el poate marca începutul unei „Decade a Acțiunii”, constând, după declararea unei „stări de urgență la nivel planetar”, în diverse măsuri drastice și rapide, dintre care menționez „declararea ecosistemelor critice ca proprietate publică globală” („Global Commons”), gestionată sub un regim juridic special, cu surse de finanțare dedicate (200 miliarde de dolari), și instituirea unui fond permanent, public-privat, pentru„urgențe planetare”.

Agenda turbo menționează și ea această „proprietate publică planetară”, cu referire la apele internaționale și la spațiul cosmic.

Clubul de la Roma mai solicită și obligarea tuturor companiilor, municipalităților și statelor să-și asume ferm, până în 2025, „țintele științifice” stabilite pentru gestionarea acestei „proprietăți publice globale”, să-și declare impactul asupra mediului și „capitalul natural”, înregistrând „valoarea bunurilor naturale” în contabilitate.

Am scris câte ceva despre acest „trend” într-un alt articol.

Reamintesc, în context, că Dr. Alexander King, unul dintre fondatorii Clubului de la Roma, a admis, în raportul său din 1991, intitulat The First Global Revolution, că agenda climatică este, în esență, o invenție:

„În căutarea unui nou dușman care să ne unească, noi [Clubul de la Roma] am venit cu ideea că poluarea, amenințarea încălzirii globale, insuficiența resurselor de apă, foametea și alte asemenea s-ar potrivi foarte bine... Toate aceste pericole sunt cauzate de intervenția omului și nu pot fi depășite decât prin schimbarea atitudinilor și comportamentelor umane. Adevăratul dușman, deci, este chiar umanitatea.”

Nimic eugenic în această declarație, nu?

Și, dacă tot am pomenit de ceva ce pare, dar sigur nu are cum să fie eugenie, reamintesc și că Clubul de la Roma a jucat un rol esențial în înființarea World Economic Forum (WEF), iar unul dintre membrii de vază ai acestui faimos și extrem de popular ONG, Dennis Meadows (autorul cunoscutului raport malthusian Limits of Growth), declara, într-un interviu din februarie 2022, că speră la o reducere a populației globale „pe căi civilizate”, „pașnice, deși pacea nu presupune, neapărat, că toată lumea se va bucura”.

Câtă lume trebuie să dispară, de preferat fără prea mare tapaj, după calculele lui Meadows?

Îl citez:

„Deci, acum suntem, practic, șapte miliarde de oameni; dar o să avem doar un miliard de oameni. Acum trebuie să scădem. Sper să se întâmple încet și lin.”

„Urgența climatică” potrivit Raportului CGC

Dar documentul fundamental în analiza temei este raportul intitulat Governing Our Planetary Emergency (Cum guvernăm urgența planetară), emis de Comisia pentru Guvernare Climatică (Climate Governance Commission – CGC) în noiembrie 2023 și care anunță de la primele rânduri că „omenirea se confruntă cu o urgență planetară tot mai profundă”, care avansează rapid spre catastrofă, întrucât „s-au depășit deja șase din cele nouă Limite Planetare (Planetary Boundaries) identificate în mod științific”.

Ce sunt „limitele planetare”? Potrivit informațiilor de pe pagina web a Stockholm Resilience Centre, al cărei fost director, Johan Rockström, a inventat conceptul, acestea sunt limitele pe care omenirea trebuie să le respecte, la nivel planetar, pentru a putea continua să se dezvolte și să înflorească în generațiile viitoare.

Deocamdată, au fost identificate nouă astfel de limite (printre care „schimbarea climatică”, pierderea biodiversității, sărăcirea stratului de ozon etc.).

Potrivit Raportului CGC, urmare ingerințelor omului în funcțiile planetei, omenirea nu mai are la dispoziție decât șase-șapte ani pentru a evita un dezastru fără precedent.

Deci el fin del mundo ar pica fix în 2030, termenul limită al Agendei 2030 (coincidență).

De fapt, din păcate, aflăm de la CGC că, și de-am reuși noi să limităm încălzirea globală la 1,5 grade Celsius (ceea ce, ni se atrage atenția, este o „limită științifică”, nu ceva arbitrar, așa, o simplă aspirație), tot ne va lua decade bune să corectăm vătămările deja produse. Uneori îți vine s-o lași, pur și simplu, baltă.

După ce că era greu, acest imens drob de sare științific ne paște tocmai într-un moment în care implementarea Țelurilor de Dezvoltare Sustenabilă (SDG), suferă întârzieri alarmante.

Se impun măsuri drastice, majore, fără precedent. CGC vorbește despre „acțiune globală rapidă care să transforme economia mondială”, evocând o mobilizare de resurse asemănătoare cu Planul Marshall, la finalul Celui de-al Doilea Război Mondial (aici cred că au făcut și cu ochiul unii spre alții când au scris).

Raportul CGC propune două seturi stufoase de măsuri, unele pe termen scurt, unele pe termen lung, toate - ne asigură autorii - fezabile, cu condiția ca guvernele să dea dovadă de „curaj politic” și, cu ajutorul „partenerilor din societatea civilă”, să mobilizeze „alianțe ale societății civile și angajamentul cetățenesc”.

Poate sunt eu cinică, dar sună ca o încurajare ca guvernele să ignore „cu curaj” voința vast majoritară a populației, bazându-se pe grupuri de presiune.

De altfel, pe undeva, pe la jumătatea tomului care este Raportul CGC, am dat și peste constituirea unui „lobby verde” (local, regional, global, în lung și-n lat), în care corporațiile și liderii lor să-și angajeze eforturile în sprijinul unor măsuri care chiar servesc populația, nu ca de obicei.

Dar, înainte să vă sperii groaznic cu ce propune CGC, întrerup un pic să vă dau o veste bună.

De fapt, nu există

Nu există nicio stare de urgență climatică. Asta o spune o declarație emisă de Global Climate Intelligence Group (CLINTEL) în august 2023, declarație semnată de 1609 oameni de știință, unii dintre ei laureați ai Premiului Nobel. (O mai spun și o sumedenie de studii, articole științifice și de presă, cărți – dar nu e loc aici să dau detalii).

Declarația notează că încălzirea este cauzată atât de factori naturali, cât și creați de om, că este mult mai lentă decât se prezice și că nu există nicio probă statistică cum că ea ar fi dus la o creștere a frecvenței ori intensității uraganelor, revărsărilor de ape, secetelor și altor dezastre naturale similare.

Mult-hulitul CO2 nu este un factor poluant, ci este un element esențial vieții pe pământ. Cu cât avem mai mult, cu atât mai bine o duc flora planetei și agricultura. Ca atare, măsurile de reducere a CO2sunt nu doar costisitoare, ci și foarte distructive.

CLINTEL se opune ferm măsurilor nocive și nerealiste privind politica „net zero” propusă pentru 2050 și avertizează că politicile climaterice trebuie să respecte realitățile științifice și economice. Cum nu există nicio urgență climatică, nu-i niciun motiv de panică și alarmă.

Ceea ce, evident, este inadmisibil pentru Noua Ordine Mondială, că nu ai cum să faci reacție și soluție dacă nu e criză.

Bun. Acum, că v-am dat această informație prețioasă pentru sănătatea noastră mintală, dar vădit inacceptabilă pentru ONU, CGC, WEF și, în general, elitele conducătoare ale planetei, să revenim la oile lor.

Declararea „stării de urgență planetară”

Ca primă măsură, CGC cere ca Secretarul General al ONU să declare, la summit-ul din septembrie, stare de urgență planetară și să convoace„Platforma pentru Urgențe”, care, potrivit Preambulului Pactului pentru Viitor, nu va fi o instituție ori organ permanent al ONU, putând fi convocată doar în cazul unor „șocuri globale complexe, de o magnitudine și severitate semnificativă”.

Acum, având în vedere că urgența climatică nu există deloc, potrivit CLINTEL, orice poate constitui un „șoc global complex”; mai ales dacă se continuă măsurile de eliminarea CO2.

Același Preambul ne asigură că această destul de nebuloasă Platformă pentru Urgențe va respecta întrutotul suveranitatea, integritatea teritorială și independența politică a statelor membre și nu va interfera cu rolurile altor organe interguvernamentale.

Pe de altă parte, Raportul CGC afirmă că această Platformă, acționând în concert cu diverse alte organisme și procese internaționale, ar putea „aduna la aceeași masă autorități naționale relevante,[diverse organisme și organizații internaționale „de mediu”], precum și Banca Mondială, Green Climate Fund (GFC) și alte organisme financiare,… membri ai sectorului privat și alte persoane interesate (stakeholders)”, folosindu-se de „pârghiile existente” pentru a genera un răspuns coordonat.

N-or fi chiar acele pârghii care pot aduce atingeri suveranității ori independenței politice, mă gândesc.

CGC propune ca Platforma pentru Urgențe să înceapă imediat dezvoltarea unui Plan pentru Urgențe Planetare, conținând măsuri care să fie „recomandate ferm statelor membre”, cu ajutorul unor „actori cheie” care „și-ar semnala susținerea” pentru implementarea acelor măsuri.

În acest context, menționez că CGC cere „aducerea la zi”a normelor de securitate globală, pentru a reflecta „riscurile de securitate planetară și realitățile cu care se confruntă omenirea”. „Securitatea omului”, ca și „securitatea energetică”, se află în strânsă legătură cu „schimbarea climatică”. De fapt, la o privire mai atentă, sunt chiar subsumate acesteia.

Un sistem de guvernanță planetară care are în centrul său natura

Principalele măsuri propuse de CGC pentru gestionarea „urgenței planetare” tind la „inovarea sistemului de guvernanță internațională” pe baza unor principii cuprinse în conceptul de „Sistem de Justiție Planetară”(Earth System Justice – ESJ), care ar urma să asigure că atât omul, cât și speciile non-umane trăiesc „în condiții juste și sigure în limitele planetare”. Sper ca gândăceii de bălegar să aprecieze.

Altfel spus, antropocentrismul este înlocuit de„biocentrism”, ceea ce aruncă în aer întreg eșafodajul filosofic și juridic al drepturilor omului – asta deși toate lucrările summit-ului ne asigură că acestea sunt respectate cu sfințenie.

ESJ ar putea lua forma unui „sistem de guvernanță planetară”, concept ale cărui origini, ne informează CGC, „se găsesc în Budism și în diferite cosmologii ale popoarelor indigene, care nu separă omul de natura/mediul înconjurător, ci au o perspectivă holistică, în care omul este însărcinat cu îngrijirea planetei”.

Măsuri coercitive sau punitive

CGC propune declararea mediului ca al patrulea pilon al ONU (alături de pace și securitate, drepturile omului și dezvoltare sustenabilă), cu înăsprirea regimului răspunderii pentru obligațiile de mediu, inclusiv printr-o sumedenie de măsuri menite să asigure conformarea statelor, corporațiilor și cetățenilor cu noile standarde planetare.

De exemplu, ca parte din întărirea mecanismului de conformare cu Acordul de la Paris, CGC propune ca statele să fie obligate, prin diverse mecanisme, să adopte măsuri concrete care, la acest moment, sunt lăsate la latitudinea guvernelor, pe principiul asumării voluntare.

În cele din urmă, se dorește înființarea unui tribunal internațional pentru chestiuni de mediu și a unor mecanisme pentru sancționarea actelor de mare corupție care afectează fluxurile financiare necesare îndeplinirii obligațiilor de mediu.

De altfel, se propune și crearea unei infracțiuni numită „ecocid” pentru prejudicii iremediabile aduse mediului și  introducerea unui acord internațional care să impună răspunderea corporațiilor pentru efectele produse de activitățile lor asupra „drepturilor omului” (adică asupra mediului). Să vezi tu ce amenzi o să ia complexul militar industrial.

Se recomandă reconstituirea, la Curtea Internațională de Justiție, a unei camere speciale pentru plângeri legate de mediu, acordându-se unor „actori non-statali” dreptul de a interveni în cauze.

Din aria măsurilor coercitive mai notez „crearea de noi instrumente financiare, fiscale și de reglementare care să facă mai costisitoare emiterea de gaze cu efect de seră decât adaptarea afacerilor sau indivizilor la noile standarde privitoare la scăderea emisiilor de carbon”.

Mi-e imposibil să nu remarc cum se mai adeverește încă o„teorie a conspirației” – de fapt, un snop de teorii, care circulă, în forme mai mult sau mai puțin maturate, de pe vremea răposatului covid.

În aceeași familie de inovații ar intra, într-o măsură, și una dintre reformele propuse pentru reformarea World Trade Organization (WTO) și a tratatelor bilaterale de protecția investițiilor (BIT), și anume introducerea în contracte a unor așa-zise „clauze de pace climatică”, prin care să se suspende aplicarea anumitor dispoziții legale sau contractuale ca formă de a sancționa statele în caz că nu respectă politicile climatice.

Altele multe și deloc mărunte

Pe tărâm financiar, CGC propune un număr mare de măsuri, printre care: reformarea sistemului internațional de taxe; introducerea unei taxe globale pe carbon și a unui impozit pe profiturile companiilor din domeniul combustibililor fosili; crearea unui sistem de facilități financiare pentru statele debitoare incapabile să-și îndeplinească obligațiile privind Agenda 2030, sistem care ar putea include „conversia creanțelor în bunuri naturale”.

Altfel spus, instituțiile financiare creditoare vor putea primi la schimb, pentru banii împrumutați statelor debitoare, terenuri de orice tip, ape, păduri, vreo insulă mai ochioasă.

Potrivit CGC, autoritățile, la toate nivelele, ar trebui să creeze sisteme de facilități fiscale pentru companiile care contribuie la accelerarea schimbărilor necesare pentru noua stază planetară (inclusiv prin activități de „lobby verde”, mă gândesc, că nici să umbli toată ziua pe la uși cu presiuni nu e muncă ușoară).

Una peste alta, CGC are speranțe mari de la corporații, care ar putea genera o adevărată „schimbare de paradigmă”, prin catalizarea unei revoluții tehnologice verzi și trecerea la o economie bazată pe, nici mai mult, nici mai puțin, „regenerarea oamenilor”, nu doar a planetei.

Pe tărâmul legislației internaționale, CGC propune inovații ca: un Pact Global pentru Mediu, care ar introduce „reale transformări” în dreptul internațional, oferind, în același timp, cetățenilor, instrumentele legale necesare pentru a deveni „actori” în protejarea planetei (cum ar fi inestimabilele dreptul la informare și participare publică și accesul la „justiția de mediu”).

Ar mai fi multe de zis, dar m-am îngrozit destul și, în plus, să mai lăsăm și generațiilor viitoare câte ceva de făcut, dacă tot ne distrugem civilizația de dragul lor.

De exemplu, CGC zice că n-au decât să înființeze ei o Agenție Globală de Mediu și o Curte Internațională de Mediu și să adapteze ei legislația de mediu „la Antropocen” (CGC pare să creadă că asta pe care o avem am moștenit-o de la dinozauri și mamuți).

Cu conspirația la vedere

Închei cu o remarcă privind tipul de guvernanță globală care se întrevede din actele Summit-ului pentru Viitor pe care le-am analizat mai sus. Nu este o imagine diferită de ce ne închipuiam, probabil, mulți dintre noi, dar ea apare descrisă în termeni limpezi. Este vorba, așa cum menționează și Agenda turbo, de un sistem multilateral de rețele vaste, întrepătrunse, care au, într-un fel sau altul, o ancoră la ONU.

Documentele citate abundă în trimiteri la „actori cheie”, „actori non-statali”, „grupuri”, „lobby”, consilieri”, „rețele”, „organizații”de tot soiul, „societate civilă”, „activiști”, „filantropi”, „corporații”, „parteneriate”(între sectoarele public, privat și „filantropic”), FMI, Banca Mondială, WEF,„fonduri de finanțare”, „instituții financiare”, „autorități”, „guverne”, „creditori”, „persoane interesate”, „forumuri”, „conferințe”, comitete și comiții.

O încrengătură uriașă de indivizi care interacționează, desprinși de umanitate, pe holurile instituțiilor internaționale, prin birourile fundațiilor și corporațiilor, pe la conferințe, mânați de interesele Agendei 2030 ori ale altor agende, convinși sau nu de misiunea lor, în slujba vreunei corporații ori a vreunui „filantrop”.

O imensă rețea quasi-formală, quasi-instituționalizată, pe care n-a ales-o nimeni la cârma omenirii, pe care n-o poate trage nimeni la răspundere, care își stabilește relațiile intra-grup prin contracte și înțelegeri private, cu o ierarhie fluidă, în funcție de proiect, dar în care dictează, până la urmă, agendele celor care au și banii să le pună în aplicare.

Jumătate din documentele analizate constituie o cerere obsesivă de bani pentru finanțarea Marii Ofensive – subtextul, adesea transparent, este: dacă chiar vreți, atunci mișcați-vă, că așa nu merge. Un hei-rup.

Civilii care se lasă atrași în orbita unor proiecte care tind să le sfarme lumea o fac seduși de vorbe sforăitoare ori viziuni utopice, sau înfricoșați de distopiile climatice sau sanitare cu care sunt amenințați și, cel mai adesea, bucuroși de un salar mai mare decât media pe economie.

Cele mai triste victime sunt tinerii și copiii, menționați cu litere mari peste tot în literatura globalistă; Noii Ordini Mondiale îi place să se afișeze drept cruciadă a inocenților și nu ezită, pentru asta, să-i smintească pe cei mai frumoși și mai vulnerabili dintre noi. Ni-i flutură sinistru pe sub nas apoi: uite, e democratic, e umanist, e vorba de viitorul lor.

Raportul CGC se mândrește cu soluții inovatoare în domeniul guvernanței globale. Dar nu este deloc original, câtă vreme H.G. Wells, unul dintre părinții fondatori ai Noii Ordini Mondiale, prevedea, în cartea lui, The Open Conspiracy (1928), că „revoluția globală care va tinde la pace, bunăstare și fericire universală”, putând crea „o comunitate globală”, va fi produsul unei rețele informale de „indivizi educați și influenți”.

Astăzi, i-am putea numi,  generic, „tehnocrați”, iar ideologia lor este transumanistă, adică antiumană; utopia lor – eugenică, așa cum este orice utopie.

Suntem, deci, în pragul unei mari ofensive a tehnocrației pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale. Conspirația este la vedere.

Procesul nu e în curs de ieri, de azi, ci de decenii (unii zic secole, dar mă rezum la divizia exoterică). Totuși, simt acest proces acum grăbit, artificial, bâjbâit, prea plin de minciuni chiar și față de standard, schematic, c-un damf de disperare. Prea mult deodată, prea agresiv; poate prea târziu.

Lumea e-n schimbare. Acum, dacă acea schimbare va fi Marea Resetare visată de Klaus Schwab, rămâne de văzut.