În Sâmbăta Mare este prăznuită îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care a mântuit neamul omenesc de Păcatul originar și a biruit Moartea.

Iată mai jos o explicație a importanței acestei zile așa cum este prezentată de teologul ortodox american John Sanidopoulos și tradusă de Pr. Lucian Filip pentru Doxologia.

*

Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?

Constatăm cu tristețe că, astăzi, Sâmbăta din Săptămâna Patimilor este privită ca o „pauză” între doliul zilei de vineri și bucuria sfântă din duminica Paștilor. O percepție cu totul greșită. Ea contrazice legătura primordială dintre cele două zile.

Ziua de sâmbătă este veriga indispensabilă ce face legătura între Moartea și Învierea lui Hristos. În Sâmbăta Mare sărbătorim înfrângerea morții de către Hristos, Învierea fiind mărturie a acestui fapt.

Aceasta este o zi tainică, al cărui înțeles nu poate fi tălmăcit de mintea omenească. Hristos zace mort, cu trupul în mormânt. Cu toate acestea, în acest moment al unei aparente înfrângeri asupra Vieții, moartea este cea care a fost învinsă.

Sufletul lui Hristos s-a pogorât la iad, precum se întâmpla cu toate celelalte până la acea vreme. Însă sufletul său nu e ca toate celelalte. El este Dumnezeu și Om. Iadul nu are putere asupra Sa. Încearcă să Îl rețină, ca pe restul sufletelor de la Adam și Eva, dar nu izbutește.

Viața din Iisus Domnul de Viață Dătător luminează negura Iadului precum luminează lumânarea cămara mică și întunecată.

Puterea iadului este distrusă nu numai prin Hristos ci și prin următorii săi credincioși, adică fiecare dintre noi.

Antiteza dintre trupul lui Hristos zăcând în mormânt și conștiința că prin aceasta a învins moartea, creează un sentiment de tristețe îmbinat cu bucurie (unic în ortodoxie) care face „să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor” (Heruvic din Sâmbăta Mare).

Rodul victoriei lui Iisus este complet doar prin Învierea Sa.

În Vinerea Mare Iisus a devenit mielul sfânt, pur și fără de păcat, jertfit pentru noi, spălându-ne păcatele cu Sângele Său.

În ziua de sâmbătă, Sufletul Său a întrat în iad și l-a distrus. Însă dacă trupul i-ar fi rămas in mormânt, Moartea ar fi învins, căci din punct de vedere fizic ar fi rămas fără de viață, iar cuvintele Sfântului Apostol Pavel nu ar fi avut nicio însemnătate (1 Cor. 15, 12-20).

Însă Iisus este Dumnezeu și Om. Iar Dumnezeu nu poate muri. Și pentru a-și întregi izbânda, face ceea ce nimeni nu a putut, a înviat, făcând o cale prin care toți să putem învia.

Începând cu trădarea lui Iuda, până la moartea umilitoare, pogorârea în iad, și culminând cu Învierea, întregul sfârșit de săptămână pascal reprezintă o serie de evenimente corelate între ele care ne-au adus Mântuirea.

A fost nevoie ca fiecare eveniment să se petreacă pentru ca să dea sens celor ce au urmat. Aceasta este TRECEREA Lui și a noastră (cuvântul Paști înseamnă trecere) de la moarte la viață, de la păcat la mântuire. Iar în acest război al mântuirii, ziua în care s-a dat lupta a fost cea de sâmbătă care s-a finalizat prin izbânda ce o simbolizează Paștile.

Sâmbăta Mare reprezintă punctul central al sărbătorilor Pascale, ziua în care suferința începe să se transforme în bucurie și în care s-a croit drumul de la moarte spre viață. 

Iar acest eveniment nu trebuie trecut cu vederea. Izbânda Învierii lui Hristos nu ar fi fost posibilă fără pogorârea și înfrângerea iadului, care a avut loc în Sâmbăta Mare, și fără de care nu am putea sărbători cu adevărat Paștile.