Vedeți, vine Paștele, iar bucuria și lumina harului se răsfrâng în atmosfera cerului și pe fețele oamenilor. Dar ce am făcut noi pentru a primi aceste daruri? Dumnezeu a făcut totul. El S-a răstignit pentru noi, a murit și a înviat. Noi, asemenea celor de demult, am stat undeva mai aproape sau mai departe de Crucea Lui ‒ unii am fost îndurerați, alții am plâns, dar, din păcate, în zilele noastre, din ce în ce mai mulți au hulit în inimile lor, zicând: „Ce Dumnezeu este Acesta care poate să fie răstignit pe cruce și poate muri?… Ce Dumnezeu este Acesta care nu ne dăruiește tot confortul, ba chiar ne lasă să suferim?…”. Și e atâta suferință în lume! Dumnezeu este oare Cel ce îngăduie răul și durerea și nu ne ascultă cererile, nu ne scoate din greutăți, nu ne păzește de ispite?

Dar Dumnezeu nu se uită la neputințele noastre, la micimea judecăților egoiste care doar revendică drepturi, fără a dărui nimic. Dimpotrivă, revarsă din abundență harul Său peste noi toți, peste întreaga Sa creație, mai ales în aceste zile ale praznicului Învierii Sale.

Nu toți au însă aceeași bucurie. Căci sunt și cei care intră nepăsători la ospățul Domnului, cu gândul că totul li se cuvine, ca niște furi; iar când Bunul Dumnezeu le cere doar să-și recunoască păcatul, tac îndreptățindu-se, ca și cum ar spune: „Ție, Doamne, nu-Ți datorăm nimic! Noi ne luăm ce-i al nostru!”. Și totuși, nu ne putem bucura de slava Paștilor, dacă nu am primit cu răbdare necazurile și greutățile postului, dacă nu ne-am purtat propria cruce, dacă nu ne-am plâns păcatele.

Și atât de mult se împuținează de la un an la altul această raportare la Hristos în viața noastră, în zilele Marelui Post, încât lumea ajunge doar să mimeze bucuria, prin mese îmbelșugate și petreceri.

Da, Dumnezeu ne așteaptă, pentru că ne iubește infinit, pentru că pășește zilnic alături de noi și ne sprijină, ne atrage către cele bune, ne mustră, ne răsplătește și ne binecuvintează.

Noi însă nu mai simțim aceste daruri ‒ nu pentru că nu mai sunt, ci pentru că ne-am închis tot mai mult inima prin patimi de tot felul, nu i-am mai adăpat pământul cu lacrimile pocăinței, nu am mai îmbogățit-o cu faptele milosteniei, nu am mai întărit-o cu înfrânarea.

Plouă cu har, mai ales în zilele acestea ale Paștelui Domnului, dar pentru unii e încă secetă, și caută să-și facă singuri puțuri adânci cf. Ieremia 2:13 de unde să-și scoată plăcerile, în timp ce altora harul le inundă sufletul și nu știu ce să mai facă de bucurie. Îți vine să strigi fiecărui om, precum Sfântul Serafim din Sarov: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”.

Dulce și ușoară e Crucea lui Hristos

Nu, Dumnezeu nu ne nedreptățește, nici chiar dacă ne scoate de la ospăț pentru că nu avem haină de nuntă, haina pocăinței, ci noi înșine ne nedreptățim. Răutatea și toate necazurile din lume nu sunt trimise de Domnul, ci doar îngăduite ca urmare a alegerilor noastre libere, a greșelilor, a plăcerilor asumate, a patimilor pe care le-am lăsat să crească în sufletul nostru până când nu a mai rămas nimic neîntinat în el.

Dar ce om nu dorește să se bucure, ce om nu dorește să sărbătorească, să fie fericit? Această nevoie nu este altceva decât o chemare a Domnului sădită în inima omului încă de la zidirea sa. Nu putem să suferim întristarea, răutatea, durerea, ci căutăm în mod firesc bucuria, lumina și pacea în toată viața noastră, chiar dacă alegerile noastre vădesc adesea contrariul. Și totuși, câtă suferință se revarsă în lume astăzi!

Unii însă poate suferă pentru că pot duce mai multă suferință și Domnul le-o îngăduie pentru păcatele lor, dar și pentru păcatele lumii. Cât e de înfricoșătoare această cruce a suferinței din lume care apasă pe tot omul! Dar, pentru cei ce o asumă în Hristos, care își aduc propria mărturie a vieții lor creștine într-o epocă care se arată tot mai mult a fi a lui antihrist, pentru unii ca aceștia, crucea devine ușoară și dulce. E Crucea lui Hristos.

La capătul acestei răstigniri nu poate să urmeze decât învierea. Acesta este gândul care trebuie să ne întărească, acesta este adevărul întru care trebuie să urmăm lui Hristos.

Dumnezeu este viu și aude aceste cuvinte ale noastre. Dumnezeu este bun și dulce atunci când Îi strigăm numele, oriunde ne-am afla. E mângâiere mai mare decât mângâierea mamei, e dragoste mai mare decât dragostea celui mai îndrăgostit om, pentru că El își dă viața și acum pentru viața lumii în Jertfa fără de sânge de pe sfintele altare. Cât timp aceasta se va mai săvârși cu vrednicie, lumea încă va mai dăinui. Iar nouă, celor ce vrem să rămânem cu El, nimeni nu ne va putea răpi bucuria.

Pentru această bucurie merită să trăim, căci în ea avem toată încredințarea că viața noastră nu se sfârșește aici, ci abia după moarte urmează deplin învierea și viața veșnică în Hristos.