ascultă articolul

14 aprilie. Ierusalim

E sase dimineata, ne imbracam frumos si iesim. Perfect constiente ca sunt foarte putine sanse sa ajungem la Sfanta Lumina, dar totusi planuim sa ajungem macar cat mai aproape de Biserica Sfantului Mormant. Iesind din chilie ne loveste aerul rece, curat, proaspat de dimineata. E o emotie de nedeslusit in aer. Iesim pe straduta. In dreapta o bariera cu o multime de militari incruntati ce poarta mitraliere si formeaza un zid uman de nepatruns. O luam la stanga. In fata noastra o ceata de arabi crestini, urmasii pastorilor Bethleem. Imbracati in tricouri albe, cu chipul lui Iisus desenat pe ele, sunt galagiosi si par pusi pe bataie. Mi-e teama...Am senzatia ca intreaga cetate e plina de praf de pusca si ca cea mai mica scanteie ar aprinde un razboi cu urmari uriase. Ma cutremur, dar alung gandurile negre. Tremurul trupului insa nu se da dus, nicicum.

Mai mergem putin si ajungem la prima poarta. Inchisa si ea. Din nou, bariera. Din nou, zid uman ce ne priveste cu superioritate, aroganta si incrancenare. Din nou mitralierele astea ce-mi dau fiori.

Mergem pe straduta la dreapta. A doua poarta, la fel. Din nou, bariera. Din nou, zid uman. Din nou superioritate, aroganta si incrancenare. Si din nou mitraliere si fiori de teama...

Toate drumurile ne sunt inchise, suntem blocati in perimetrul acesta al catorva stradute, e o senzatie mai frustranta decat orice am trait vreodata. Nu ni se da voie sa ajungem la Domnul nostru Iisus Hristos, azi in ziua celei mai mari sarbatori. Ne lovim de militari inarmati care ne privesc cu inversunare....Imi pare uneori ca vad chiar ura. Alung gandul. Un pelerin ridica glasul, e imbrancit, sotia sa sare sa il apere, sar de-o parte ceilalti militari, de cealalta parte pelerinii. Iese scandal. Fugim repede de-acolo. Mergem inapoi la prima bariera, pe straduta noastra, la Manastirea Bunicii Maicii Domnului. Ma bate gandul sa incerc sa fortez bariera. Si aici, scandal.

Un italian care s-a pregatit cu flori si cu un manunchi de 33 de lumanari se cearta cu militarii neinduplecati. Asta-i rasism religios, striga suparat.. .Ceva mai incolo o maicuta de 80 de ani care si-a dorit toata viata sa ajunga la Sfanta Lumina si a reusit in sfarsit dupa atatia ani si atatea rugaciuni sa vina la Ierusalim de Paste plange in hohote vazandu-se blocata la cativa metri de Biserica Sfantului Mormant, atat de aproape de visul ei, fara a putea strabate insa bariera vie de uniforme, de mitraliere si de priviri incruntate. Se sprijina tremurand de zid si nimeni nu o poate linisti. Oameni care stateau de la ora 3 dimineata la Poarta Noua, bruscati, impinsi, amenintati cu mitralierele, dar care au reusit totusi sa se strecoare pana aici, pe drumuri laturalnice, stau acum lipiti de ziduri, fara nici o putere. Deznadajduiti sa vada ca de aici nu mai exista posibilitatea nici unei stradute, a nici unei scurtaturi nestiute, a nici unei sanse de a pacali bariera. Totul e inchis. Si nu, desi am incercat toate variantele posibile, de-aici incolo nu se poate trece. Nu se poate intra decat cu invitatie speciala. Pe care nu o au decat cele mai inalte oficialitati. Anul asta s-au dat mult mai putine decat in oricare alt an.

Ne plimbam ca niste fiare turbate de la o bariera la alta, tot nadajduind intr-o minune. Nimic. Militarii sunt din ce in ce mai nervosi. Agita din ce in ce mai tare mitralierele. Mi-e din ce in ce mai teama. Si, in acelasi timp sunt din ce in ce mai furioasa. Mi s-a intamplat minunea de a ma afla aici, in Ierusalim, la varsta de 33 de ani, sunt la cativa metri de Biserica Sfantului Mormant, in ziua cand Sfanta Lumina trebuie sa coboare pe pamant si nu sunt lasata sa intru sa ma inchin Dumnezeului meu. Ma opresc in fata unui afis mare din care ma priveste chipul plin de durere al Mantuitorului, cu ochii inchisi,ce par a fi totusi deschisi , cu picaturi de sange ce ii curg pe fata de la coroana de spini si cu o tristete ce imi rupe inima. Ma doare sufletul. " Cat de chinuit ai fost.....Cata durere.....Cata durere, Doamne...si eu nu pot sa ajung la Tine!"

Ma bantuie o senzatie stranie ca ne-am intors in timp, acum 2000 de ani....

Intram in Biserica din Manastire. Ne rugam cu lacrimi la Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului, venita, printr-o minune, de peste mari si tari la casa Bunicii Sale.

Se slujeste Sfanta Liturghie. Un preot cu parul alb, batran si bun, ce pare desprins dintr-un basm impartaseste. Pe chipul lui se impletesc lumini de Iubire, de bunatate, de grija pentru fiecare oita din turma Domnului. Nu am dezlegare sa ma impartasesc. Dintr-un colt, privesc cu jind la fiecare din fericitii care s-au invrednicit sa aiba parte de Trupul si de Sangele Mantuitorului. Dupa ce impartaseste pe toata lumea, inainte de a intra in altar se intoarce spre mine si ma priveste cu iubire, vazand parca pana in adancul sufletului meu, ma priveste cald, iubitor, ca o mangaiere, ca un balsam pe ranile ce dureau - te-am vazut si pe tine, Pacatoasa mica. Te Vad. Chiar daca nu mi Te darui si tie, nu inseamna ca nu te stiu, ca nu te vad, ca nu sunt alaturi de tine, ca nu te iubesc....parca asta imi spunea privirea lui ce s-a oprit pret de cateva clipe, pe care mi le-a daruit doar mie, inainte de a intra inapoi in altar, umplandu-mi toata inima de lumina. Ma ridic de acolo alt om.

Tin strans la piept cartea Sfantului Nectarie. Parca ar fi aici cu mine. Ne asezam cu totii in curte si asteptam. O maica romanca ne-a spus sa stam aproape de Parinte. Dupa Sfanta Litughie va merge spre Biserica Sfantului Mormant - era un arhiereu cu un rang foarte important -poate ne va lua cu el...

Toata curtea manastirii e plina de crestini asezati care pe unde a apucat, fiecare cu o carticica de rugaciuni, indurerati, dar plini de nadejde intr-o minune, plini de iubire si de un dor fierbinte de a fi aproape de Mantuitor si de a fi martori ai celei mai mari minuni- Sfanta Lumina de la Ierusalim. Ne rugam. Ne rugam cu totii neincetat. Tineri, batrani, maicute, mireni, femei, barbati....Iese Parintele, cu chipul sau biblic, cu blandetea zugravita pe chipul luminos cum nu am mai vazut parca niciodata. Se urca pe trepte, ne priveste pe toti cu mila si cu iubire, isi opreste privirea indelung pe chipul Sfantului Nectarie de pe cartea mea, scoate o agenda mica, veche, neagra, cu pagini ingalbenite, cauta cu miscari incete un numar de telefon, spune ceva intr-o limba din care nu pricep nimic. O maica imi traduce...vrea sa dea un telefon sa vada daca ne poate lua pe toti cu el...

Da doua telefoane. In aceeasi limba. Nu inteleg nimic. Inchide si ne spune ceva, cu zambet trist. Inteleg doar atat. De la Ana la Caiafa. Toata lumea din curte plange, se roaga si il priveste cu nadejde pe batranul preot . Desi mic de statura, ne pare urias. Parca ar fi Moise...toate nadejdile noastre se indreapta spre el acum, in clipele astea de o tensiune ce a putea fi taiata cu cutitul. Un barbat de doi metri de langa mine, Augustin, imbracat cu un pulover rosu, venit special din Romania pentru Sfanta Lumina, a stat de azi noapte de la 3 la bariere. Le-a trecut pe toate, numai el stie cum. Nici nu vrea sa isi aminteasca. A fost impins, lovit, imbrancit, n-a contat. A ajuns aici. Il priveste ca un copil pe batranul preot, miscandu-si doar buzele intr-o rugaciune fierbinte. In dreapta mea o maicuta se roaga cu ochii inchisi, din ei curg lacrimi care nu se mai opresc. Doua femei se tin strans de mana, cu ochii inchisi si murmura si ele o rugaciune.

Batranul preot mai da un telefon. Il privim cu totii muti, cu ochi ce implora o veste buna. Inchide telefonul, zambeste si rosteste o comanda scurta in limba aia din care nu inteleg nimic. Toata lumea se imbulzeste sa il urmeze. Nu inteleg nimic dar ma duc spre el, sa ii fiu cat mai aproape. Ne impingem cu totii spre iesirea din curtea manastirii, plangand si nevendindu-ne sa credem. Batranul preot merge hotarat, ca Moise in fata poporului sau. Ajungem la prima bariera, militarii ne privesc cu ura. Batranul preot le spune ceva in aceeasi limba din care nu pricep nimic. Ei riposteaza, noi deznadajduim si incepem din nou toti sa plangem. Nu se poate asa ceva.... Batranul preot scoate cu calm si cu blandete telefonul, formeaza zambind un numar, vorbeste scurt, da apoi telefonul militarului ce parea a fi sef, acesta incuviinteaza acru, inchide si il mai intreaba ceva pe Parinte inainte de a le ordona militarilor sa se dea la o parte si sa ne lase sa trecem. Minune! Ne imbulzim spre bariera, nevendindu-ne sa credem. Militarul e in stanga, batranul preot in dreapta Trecem unul cate unul, batranul preot ne numara, militarul incuviinteaza nesuferit, ceilalti militarii cu mitralierele lor fioroase s-au dat deoparte si parca ne privesc cu ciuda. Trecem de bariera si o zbughim spre capatul strazii, parca temandu-ne sa nu ne cheme cineva inapoi. Batranul preot ramane sa ii treaca pe toti, pana la ultimul. Ca un pastor bland care are grija de fiecare oita. Cand realizez ca am trecut cu adevarat de bariera, cand incep sa constientizez ce se intampla, cand imi dau seama ce se intampla incep sa plang, ca un copil. E cea mai mare minune pe care am trait-o vreodata. Barbatul in pulover rosu clacheaza si el, in sfarsit, dupa o noapte intreaga de tensiune, de emotii, de furie, de nadejdi si de deznadejde, de nervi, de neputinta....incepe sa planga, ca un copil, plange razand si repeta intruna...Doamne, ce minune! Doamne, ce minune! Ma priveste ca un copil cu ochii mari , cu lacrimi mari, cu un zambet mare pe fata aia a lui mare, de om atat de mare, de aproape doi metri , cu puloverul lui rosu, mare si el si ma intreaba ca un copil, mare...Ce minune, nu-i asa? Ce minune...E o minune! Eo minune! E o minune, repetam incontinuu si alergam pe straduta goala care e acum numai a noastra....pana la urmatoarea bariera. Inima ni se strange din nou. Daca de asta nu trecem?

Sapte bariere avem de trecut.La fiecare bariera se repeta aceeasi poveste. Militarii care nu ne lasa. Frica pe care o traim toti ca de data asta nu o sa mai trecem. Furia, nervii, imbulzeala, Bucuria de dupa bariera....Habar nu avem pana unde o sa ne ia cu el batranul preot, dar sincer m-as multumi si sa fiu pe strada afara, sau in curtea Bisericii Sfantului Mormant. Cand am vazut cat de greu e, deja totul mi se pare un dar nemeritat. Dupa fiecare bariera trecuta rad si plang. Prietena mea are atacuri de panica, nu suporta invalmaseala, de cateva ori ii vine sa renunte si spune ca vrea sa iesim din rand si sa renuntam. Dar cum sa iesim? Nici nu vroiam sa ma gandesc la varianta asta. Ne ajuta Sfintii Arhangheli, le citim si eu si ea si mama ei Acatistul ....Ne ajuta si barbatul cu puloverul rosu, care se ofera sa aiba grija de ea, sa stea in dreapta ei, sa nu lase pe nimeni sa se apropie. Eu stau in stanga, mama ei in spate…Curajoasa, isi invinge teama si mergem mai departe…O bariera, inca o bariera, incredibil...Cu ajutorul lui Dumnezeu inaintam....De la fiecare bariera ne asteptam din ce in ce mai tare sa ni se spuna, Gata, ramaneti aici....ne apropiem insa din ce in ce mai tare de Biserica, deja este mult mai mult decat ne-am fi asteptat. Batranul preot isi numara cu rabdare, de fiecare data fiecare oita...Oare cati om fi? Ma intreb...o suta? Mai multi?....Ne bucuram ca niste copii care au primit un dar nemeritat dupa fiecare bariera si nu indraznim sa ma speram ca vom mai inainta. Dar Dumnezeu nu ofera cu taraita! Cand daruieste, daruieste ca un nobil, ca un boier, ca un gentleman..... Batranul preot ne duce cu el pana la capat.

Intram cu el, sub privirile neputincioase ale militarilor, pana in Biserica Sfantului Mormant!

Ma inchin si raman fara cuvinte. Imi vine sa ma ciupesc. E dimineata unei sambete de 14 aprilie, am 33 de ani si ma aflu in Biserica Sfantului Mormant, in ziua cand este asteptatat Sfanta Lumina. Erau 0,000001 la un milion sanse sa fiu aici si totusi, iata-ma.... Este cel mai frumos dar. Este cea mai mare minune pe care am trait-o vreodata in viata mea.

Dumnezeu imi raspundea la intrebarea pe care i-o pusesem mai demult….

Sunt fiica risipitoare, ma vei ierta, ma vei primi?

Si imi raspundea asa cum numai El stia sa raspunda.

Ca un Tata iubitor, catre care faci un pas iar El va face 10 catre tine.

Ca un tata care a stat mereu in asteptarea ta, care te primeste cu imbratisare si iti pune inelul pe mana, mangaindu-ti cu lumina toate ranile. Fara sa iti puna intrebari , fara reprosuri, fara ifose, fara privire incruntata, fara sa te tina la distanta o vreme pana sa se decida daca meriti sa fi primit inapoi, fara sa iti scoata ochii cu toate prostiile pe care le-ai facut, fara sa te faca sa te simti ca un imbecil, ca ultimul om, desi stii ca esti. Nu! El ma primea ca pe o fiica mult iubita, in casa Sa, careia ii deschisese cu drag portile ca si cum as fi fost un oaspete de seama. Eu, pacatoasa. Eu, fiica risipitoare. Eu oita care ratacise pe toate drumurile lumii…

Dumnezeu imi raspundea, asa cum numai El stie sa o faca. Depasind orice asteptare a imaginatiei noastra. Imi raspundea ca un Imparat.

 

Incepe nebunia. Biserica e plina de militari. De grupuri de pelerini care intra si se inghesuie. Multi din cei care reusesc sa intre au aceeasi expresie pe care am avut-o si noi. Intra fugariti, cu expresia aceea de disperare pe chip,si cu o bucurie de nedescris...Se inghesuie, se lupta, isi fac loc cu coatele, militarii urla. Uneori momente de panica. Certuri. Conflicte. Go away. Move, move. Piso, piso. Iala, iala. Greaca, ebraica, rusa, romana, araba. Turnul Babel. Vazusem deunazi o carte despre Sfanta Lumina, cu ilustratii despre cum era candva....Se pare ca asa a fost dintotdeauna....Nebunie, bataie, panica, agitatie, imbulzeala....

Asteptam. Un amestec tensionat de ura si de iubire. De zambete si de priviri incruntate. Nervi intinsi la maxim. Totul e la maxim aici.

Trec delegatii de preoti, calugari, arhimandriti. Il vad la un moment dat pe Pastorul nostru. Ma reped sa iau o binecuvantare, imi vine sa ingenuchez in fata lui si inima imi este toata cuprinsa de o iubire care ma arde. Niciodata n-am mai simtit asa ceva. Batranul cu parul alb si chipul bland ma recunoaste, doar ne leaga o taina scumpa, o asteptare indelungata si sapte bariere.... Imi zambeste multumit, cu o iubire nesfarsita luminandu-i chipul atat de bun, de pastor ce si-ar da viata pentru turma sa. Pentru fiecare dintre oitele sale. De atunci, asa arata pentru mine crestinismul.

Un militar ii intinde unei fete ce se simte rau sticla lui de apa. E acelasi care sarise sa il bata pe un calugar cu o ora in urma. Efectul Bisericii Sfantului Mormant. Dupa o ora aici nu ai cum sa nu devii mai bun.

Se simte o iubire mare ce pluteste in aer. Militarii evrei ne privesc cu curiozitate chipurile pe care se asterne o exaltare infrigurata. Asteptare. Tensiunea creste. Incordare In trupuri, in inimi, pe chipuri. . Mai e putin.

Citim acatist dupa acatist. Arhanghelii Mihail si Gavril. Maica Domnului. Iisus Hristos.

Apare Patriarhul. In fata lui barbati cu chipuri grave, serioase, triste....O durere sobra pe chipul lor. Ma trec fiorii. Am un sentiment rascolitor de esential....de Adevar. E o durere sfasietoare in aer...care, dincolo de euforia si emotia momentului, vine sa ne reaminteasca tuturor ca rastignirea a fost pe bune. Cu sange, cuie, lacrimi, ura, scuipat, furie, otet, spini si tot restul....dar, la fel de reala va fi si Invierea

Ma incearca pana la lacrimi teama ca poate anul acesta nu ne mai da Domnul lumina Lui, pt prea multe pacate. Ne rugam incontinuu. Co voce tare, cu mainile in sus, cu lumanarile in mana, asteptand...

Glasuri rostesc in cor, in limbi diferite.... Doamne, Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii....

Ma uit in jur si, desi m-am obisnuit cu idea, tot imi vine uneori sa ma ciupesc. Chipuri pline de infrigurare. Preoti, episcopi, calugari, maici, mireni, jurnalisti, evrei, tineri, varstnici, copii. Oameni seriosi, sobri, credinciosi, unii habotnici, unii obisnuiti, unii curiosi, imbracati in negru, femeile cu broboade in cap, tacuti, cu chipurile pline de evlavie, durere si o asteptare tensionata. Un murmur strabate ca un current intreaga biserica, un susotit general umple intregul edificiu, o caldura arzatoare creste de la o clipa la alta in inimi. Totul e sobru. Oarecum rigid. Plin de durere. Oamenii au fetele incordate, incrancenate, aspre, transfigurate de dimensiunea momentului. Si desi zgomotul de fond este cel al susotelilor, al murmurului, al certurilor si al imbrancelilor ocazionale, asteptarea se desfasoara intr-o tacere adanca. Ceva sparge totusi durerea si rigiditatea ritualului. Deodata se aude zgomot de tobe, se aud urlete, strigate, care se apropie navalnic. Ne speriem. Ade e din nou in pragul unui atac de panica. In linistea, rigoarea si tristetea tensionata a Bisericii se napustesc deodata zgomotosi, ca niste nebuni, oameni multi care dau navala furtunos in biserica, batand cu putere in tobe, unii calare pe ceilalti. Tipa, urla, striga, danseaza, sar, bat in tobe, iarasi urla, iar danseaza, ridica mainile in aer, se uita spre cer si striga din toata inima, cat ii tin puterile. Noroc ca intre timp o maica romanca ne povesteste despre ce e vorba….Daca nu ai sti, te-ai speria de nebunii astia zgomotosi, imbracati in jeansi, cu tricouri albe, cu Iisus Hristos desenat pe ele, cu tobele lor asurzitoare, cu scandalul pe care il fac spargand linistea de mormant si durerea din biserica cu entuziasmul lor. Care pe de alta parte e totusi contagios, caci simti ca inima incepe sa iti bata mai cu putere, sangele iti pulseaza in fiecare vena, simti un tremur si fiori ciudati de fericire si o bucurie vie iti inunda treptat fiinta pe masura ce arabii zgomotosi se indreapta in grupul lor mare cu haine albe spre altar, dansand, cantand, batand din tobe, sarind si strigand cat ii tin puterile. Toata lumea imbracata in negru se da din calea suvoiului zgomotos si alb, facandu-le loc sa se indrepte, galagiosi, spre Hristos. Iisus ii asteapta, nevazut. Si zambeste. De mii de ani, arabii crestini de la Ierusalim aduc bucuria la Sfantul Mormant. Sunt stramosii pastorilor care au sarbatorit nasterea Domnului Iisus Hristos si vin in fiecare an sa ceara si sa sarbatoreasca Sfanta Inviere. Vin cu zgomot, fara nazuri, fara fasoane, fara fete acre si fara formalisme. Se urca unul in spatele celuilalt, urla cat ii tin puterile, tipa dupa lumina lui Hristos, o cheama, o implora cu strigate, cu lacrimi, cu urlete, cu dans, cu scandal, cu entuziasm. Se catara ca niste maimute sa ajunga cat mai sus, cat mai aproape de el, danseaza euforici, umplu biserica de efervescenta- pentru o clipa ai senzatia ca te afli pe un stadion de fotbal, alaturi de o galerie incinsa. Dar ei nu fac decat sa Il cheme pe Hristos, sa Il implore sa vina si anul acesta, sa Il roage sa ne dea lumina, sa ne ierte multimea pacatelor si anul acesta. Nu fac decat sa se bucure cu toata fiinta lor zgomotoasa, vibranda, plina de viata ca au ajuns si anul acesta aici. Nu fac decat sa se bucure de asteptare, de credinta, de viata, de tot. Intr-un singur an nu au fost lasati sa intre. Lumina Sfanta nu a vrut sa coboare atunci. Pana cand nu vine Bucuria, cu valul ei zgomotos ce umple totul de viata si de iubire, Hristos nu ne daruieste lumina Sa.

Si deodata...se facu Lumina. Sfanta Lumina.....Explozie de tipete, de flashuri de aparate, de clopote ce incep sa rasune...Lumea se avanta sa isi aprinda lumanarile....oameni extaziati isi pun lumanarile pe fata, lumina cea sfanta nu arde in primele minute.... Clopotele rasuna asurzitor in intreaga biserica. Lumina, atat de multa lumina.... E nebunie, atat de multa nebunie...E bucurie, atat de multa bucurie....oamenii parca sunt beti de fericire...Militarii s-au retras departe, osteniti, epuizati, cu zambete tampe pe fata.... Ade a luat lumina si s-a speriat de galagia nebuna... A facut atacul de panica pe care reusisem sa il tinem departe toata dimineata...iese afara, o ajuta un militar, ii da mana, apa, o face sa zambeasca si nu pleaca de langa ea inainte sa se asigure ca e bine. E evreu. Il cheama Mihail. Nu pleaca inainte de a merge sa ii aprinda lumanarea. Sa nu stai fara Lumina!

Nu, niciodata nu citesti Acatistul Sfintilor Arhangheli degeaba...Nici un acatist nu e vreodata citit degeaba..

Crestinii alearga dintr-o parte in alta, bezmetici, ametiti de atata bucurie. Au lumina in maini, pe chipuri, in inimi. Eu nu mai pot face nici o miscare. M-am asezat nemiscata sub raza de lumina care patrunde prin cupola Bisericii Sfantului Mormant. Zgomotele din jurul meu se estompeaza, oamenii dispar, vad numai lumina care imi inunda inima si imi incalzeste sufletul.

Din clipa aceasta, cand am fost mai aproape decat oricand de Vesnicie, nimic va mai fi la fel.